1. Unii au criticat filmele voastre (Furia, respectiv Marfa şi banii) din cauza "limbajului". Cică ar fi "suburban"... Ce le răspundeţi?
2. Este această "felie de viaţă" (sub)urbană un decupaj voit polemic cu un anumit cinema românesc, sau pur şi simplu nu v-aţi pus problema asta?
3. Credeţi că omul care merge să vă vadă filmele are motive să se simtă "agresat"?
4. Trebuie să se gîndească un regizor, respectiv un scenarist, la "impactul asupra publicului" sau n-are de dat socoteală decît artei sale?
5. Există deja, configurată, o "nouă cultură"? Care ar fi caracteristicile ei? Şi credeţi că va avea un impact pe termen lung, sau e o chestie de "modă"?
Cinematograful tînăr ar trebui să dărîme nişte mituri
Radu Muntean: Am să-ncerc să-ţi răspund la toate deodată pentru că mi se pare că au legătură între ele: felul în care vorbesc personajele într-un film nu e nimic mai mult decît un mijloc pentru a le caracteriza. Ele reuşesc să devină vii în măsura în care vorbesc şi acţionează firesc. E foarte important pentru un film care se doreşte realist să aibă personaje credibile. Pudibonzii care nu pot auzi decît înjurăturile din film, dar şi categoria de spectatori care vin la cinema atraşi tocmai de acest limbaj "suburban" nu intră în publicul meu ţintă (după atîtea reclame, am început să vorbesc în termeni de publicitate), deci în principiu nu mă interesează părerea lor. Şi spun asta în condiţiile în care nu fac parte din "grupul cineaştilor care se cred artişti" şi care nu au nevoie de public. Cred că absolut orice tip de manifestare artistică ar trebui să implice o relaţie între creator şi public, altfel e doar un fel de masturbare mai mult sau mai puţin intelectuală. Nu e nici o filozofie aici. Fie că priveşti cinema-ul ca un business şi faci filme comerciale, fie că îţi doreşti ca prin filmele tale să zgudui conştiinţe, ai nevoie de public. Acuma, cum faci asta şi ce compromisuri îţi permiţi, pentru a atrage în sală un public admirator de Garcea şi Van Damme, e marea problemă cu care fiecare se luptă în felul său. Trebuie să recunosc că, oricît de mare ar fi orgoliul meu profesional, nu-mi doresc să fac filme doar pentru festivalurile internaţionale. Nu sînt ipocrit şi recunosc că m-ar bucura să iau coroniţe de recunoaştere internaţională, dar nu voi ignora publicul român, oricît de tarat ar fi de experienţa unui cinema românesc prăfuit şi de oferta de filme străine predominant proaste. Nu-mi propun un dialog polemic cu nimeni. Tu probabil te referi la marea masă de filme româneşti pre- sau post- revoluţionare, sufocate de metaforuţe şi pline de personaje artificiale care vorbesc ca din cărţile proaste. Posibil ca frustrarea mea cinematografică, acumulată în mulţi ani, să fie unul din motivele pentru care îmi doresc să fac cinema direct şi frust, dar nu e în nici un caz vorba de o polemică. E o miză mult prea mică. Nu e neapărat rău ca spectatorii să se simtă agresaţi, e oricum mult mai bine decît să nu simtă nimic. E nevoie de un şoc pentru a trezi niţel din amorţeală spectatorul român. Cred că în momentul de faţă, dacă e să aibă un rol social, cinematograful tînăr ar trebui să dărîme nişte mituri. Al românului cumsecade, deştept dar ghinionist, al revoluţiei eroice din '89, al lui Ştefan cel Mare şi Sfînt ş.a.m.d. Trebuie să ne privim cu curaj în oglindă pentru a merge mai departe şi pentru asta, ce să-i faci, trebuie să mai agresezi pe cîte unii. Sigur, dacă faci un sondaj de opinie, în principiu românii şi-ar dori să vadă la cinema o comedie bună sau un film de dragoste sensibil, nimic rău în asta, într-o cinematografie normală e loc şi pentru astfel de filme. Doar că mai avem mult pînă acolo.
Dacă profesionalismul, bunăvoinţa, politeţea...
Răzvan Rădulescu: 1. Am redus de bunăvoie, împreună cu Cristi (Puiu, n. red.), aproape jumătate din cuvintele şi expresiile tari care existau în prima variantă a scenariului Marfa şi banii. Le-am scos din aceleaşi motive pentru care le-am şi băgat. Ni s-a părut că funcţionează, apoi ni s-a părut că o parte dintre ele nu mai funcţionează, odată trecute din paginile de hîrtie în gura unor actori. Mi se pare singura mişcare legitimă, în astfel de cazuri. În rest, nu dau doi bani pe pudorile celor dispuşi să califice un astfel de limbaj drept suburban. În Niki Ardelean, de exemplu, sau, mai tîrziu, în Offset sau în Moartea domnului Lăzărescu nu există nici un cuvînt tare. Din nou, pentru că aşa ni s-a părut funcţional, nu pentru că ne-am fi cuminţit.
2. Sigur că mi-am pus-o. Semăn foarte mult cu tatăl meu în această privinţă: îmi trag din adversitate, contestare şi conflict pofta de viaţă şi puterea de invenţie. În plus, filmul românesc este, aproape fără excepţie, o junglă de tîmpenii, enormităţi şi ratări. Cum să nu te gîndeşti la asta cînd scrii?
3. Îmi doresc foarte tare să produc o sîcîială, un disconfort în spectator. Nu-l vreau "agresat", ci destabilizat, pus în postura de a-şi reevalua "delasineînţelesurile" şi comodităţile. Pentru un spectator, e greu de acceptat că, în loc de entertainment, primeşte o temă pentru acasă. De aceea, mulţi dintre ei, tocmai pentru a-şi pune comodităţile la adăpost, vor prefera să se declare "agresaţi".
4. M-am întrebat şi eu, în aproape aceiaşi termeni, şi n-am ajuns la vreo concluzie. Mi s-a zdruncinat, în schimb, convingerea asta cu arta.
5. Supa culturală din jur se modifică, la fel cum preţurile pe teren se modifică. Există deja mulţi regizori tineri, şi există marea şansă pentru ei, în această lume fără cozi la alimente şi fără angajamente semnate cu securitatea, să nu repete greşelile şi meschinăriile antecesorilor lor. Dacă profesionalismul, bunăvoinţa şi, evident, politeţea vor fi valorile autorilor din generaţia mea, atunci sînt sigur de impactul pe termen lung al noii culturi.