În toamna aceasta preaplină de festivaluri, ceea ce defineşte o reuniune sau alta, diferenţiind-o de surorile ei, este calitatea câte unui spectacol. Întrucât nu există, practic, festival al cărui afiş să conţină, orice-ar zice organizatorii, numai capodopere, în amintirea spectatorului, fie el "de specialitate" ori nu, respectivul festival se fixează prin două-trei (în cazurile fericite, patru-cinci) reprezentaţii la care gândul revine cu plăcere. Asta este suficient pentru a face acea paradă de spectacole... memorabilă. Suficient, dar şi necesar.
Fixându-şi debutul la o zi sau două după încheierea Festivalului Naţional de Teatru, Festivalul de Dramaturgie Contemporană de la Braşov şi-a asumat riscul de a rămâne nevizitat de cronicari, obligaţi de condiţia lor (totuşi) umană să-şi tragă sufletul între două asemenea evenimente, pentru a-şi ascuţi nu numai încercatul spirit critic, ci şi percepţia senzorială efectivă. "Atâta pagubă", ar putea să exclame o făptură mai puţin păsătoare de mondenităţi ori mai puţin cunoscătoare de realităţi teatrale, "doar festivalurile se fac pentru publicul obişnuit, nu pentru cronicari!" Asta-i foarte adevărat; necazul e că, la noi (ca la nimenea), nu publicul obişnuit stabileşte cota de popularitate a unui festival (implicit, a directorului său), ci, tocmai, cronicarii. Cu aceştia trebuie să se poarte gingaş respectivul director - şi tot teatrul şi festivalul lui. Claudiu Goga, diriguitorul teatrului şi al festivalului braşovean, a vădit sensibilitate la chestiune asigurându-şi prezenţa a două asemenea fiinţe atotputernice în juriul competiţiei (căci, la fel ca altele, Festivalul de Dramaturgie Contemporană este, de fapt, un concurs) şi creându-le tuturor posibilitatea de a da fuga până la faţa locului fie şi pentru o zi, ca să vadă cutare sau cutare spectacol.
Am profitat şi eu de această posibilitate; nu atât cât aş fi dorit, din păcate, adică nu pentru a vedea tot ceea ce mă interesa - spectacolele teatrului-gazdă, în primul rând (unul dintre ele aducându-i regizorului Cristian Juncu Premiul pentru regie), sau o piesă englezească recentă, montată de Andrei Şerban la Naţionalul din Cluj -, suficient, totuşi, pentru a prinde un alt "vârf" teoretic al festivalului: Visul, după Mircea Cărtărescu, în regia Cătălinei Buzoianu, la Teatrul Naţional din Timişoara.
Cătălina Buzoianu face parte dintre acei regizori-artişti a căror personalitate - artistică şi nu numai - este egală cu talentul. Numai că, în timp ce talentul poate avea sincope, momente de oboseală sau de absenţă, personalitatea rămâne (în linii mari) mereu aceeaşi. Când în complicata ecuaţie de idei, impulsuri, umori, dorinţe, putinţe, rigori materiale ş.a.m.d. din care se naşte un spectacol prevalează, dinspre partea regizorului, personalitatea, acel spectacol are şanse de a fi fără greşeală sub raport tehnic, dar izbuteşte rareori să treacă dincolo de nivelul banal numit, cu un eufemism de specialitate, "interesant"; când însă personalitatea şi talentul sunt în echilibru, rezultatul e sclipitor, chiar dacă privirile mioape se pot agăţa de tot felul de chichiţe susceptibile să-l coboare. Visul, de pildă, nu este un spectacol perfect: are unele lungimi (mai gravă fiind "burta" din episodul jocului de-a reginele), are vreo trei finaluri şi are interpreţi cu înzestrare profesională diferită; extraordinara sa vitalitate şi graţia cu care ancorează în zona tulbure şi enigmatică unde se despart (ori se apropie...) realitatea de fantezie, copilăria de maturitate, viaţa de vis şi visul de nefiinţă îi dau însă o forţă, o poezie şi o frumuseţe cum rar mai întâlneşti pe scena românească.
Proza lui Mircea Cărtărescu - la temelia versiunii de spectacol, alcătuite tot de Cătălina Buzoianu, stă volumul omonim al autorului, dar şi inserţii din alte scrieri de-ale sale - este pentru regizoare un teren ideal, căci ea a găsit aici acea voluptate levantină a istorisirii "în lanţ", precum în nopţile Şeherazadei, acel veritabil dezmăţ lingvistic şi, mai departe, imagistic, acea imprecizie poetică a hotarului dintre adevăr şi închipuire care au alcătuit materia unor spectacole ale ei "de aur" precum Maestrul şi Margareta, Fuga, Chira Chiralina ori, chiar, Levantul, după capodopera aceluiaşi Cărtărescu. Povestea în poveste - şi poveştile în poveste - din Visul, evocând copilăria feerică (aşa cum este, rememorată, aproape orice copilărie) a Nanei, femeia nu tocmai fericită de-acum, copilăria cu misterele ei fără de răspuns, cu jocurile ei absurde sau crude, cu bizarele ei complicităţi şi etericele ei duşmănii, povestea amintirii se desfăşoară pe scenă cu însufleţire, cu o eleganţă ce anulează orice posibilă urmă de vulgaritate, cu un farmec ce te învăluie şi te poartă. Contribuie la toate acestea scenografia Velicăi Panduru, în tonuri pastelate de alb şi crem pe care tuşele de culoare fac contraste vii, muzica lui Mircea Florian, preluând fericit refrene infantile eterne, s-ar zice, şi coregrafia Mălinei Andrei, discretă şi eficientă ca întotdeauna. Jocul actoricesc a fost - se vede limpede - animat de bucuria interpreţilor (majoritatea, tineri şi foarte tineri) de a lucra cu o regizoare importantă; iar faptul că aceşti interpreţi au reuşit să formeze o echipă acţionând şi reacţionând la unison face ca imperfecţiunile individuale să devină, în context, neimportante, iar impresia de ansamblu să fie una tonică şi reconfortantă.
În orice caz, datorită Visului timişorean, festivalul braşovean a căpătat, pentru mine, o fizionomie de neconfundat şi, probabil, un loc bine conturat în amintire.