O opinie sfidătoare despre 432, un "pet shop boy" intrigat de sfîrşitul lumii, un pariu câştigat şi câteva întâlniri paracinematografice improbabile în labirintul Manhattan-ului - cu astea am rămas la capătul celor două festivaluri de film românesc recent coorganizate de Institutul Cultural Român în Marea Britanie, respectiv New York.
În Anglia, festivalul s-a numit Romanian Cinema - A Journey şi a avut două capitole: unul la Londra, început cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi terminat cu Moartea domnului Lăzărescu, şi unul la Brighton, în cadrul unui festival de film mai amplu care a programat un focus Cristian Mungiu. Călătoria cea mai interesantă a fost însă cea dintre Londra şi Brighton (un soi de Londră la scară mică, la fel de colorată şi de scumpă, dar la mare) - iar asta pentru că la capătul ei mi-a fost dat să aud cea mai idioată opinie despre filmul lui Mungiu. Se întâmpla în cea mai veche sală de cinema din Anglia, veche de aproape o sută de ani, unde un domn american m-a admonestat la finalul proiecţiei că prezentarea pe care i-am făcut-o lui Vlad Ivanov şi personajului său din film ("unul dintre cei mai insidioşi şi mai odioşi negativi din memoria recentă") nu e deloc corectă. În opinia individului, domnul Bebe e singurul personaj pozitiv din poveste, e cel care comite o faptă bună (avortul) riscându-şi viaţa şi siguranţa familiei, în vreme ce fetele sunt nişte nenorocite ingrate şi iresponsabile care nici măcar nu au toţi banii pentru intervenţie, başca arogante, motiv pentru care domnul Bebe le pedepseşte făcând sex cu ele. Să auzi chestia asta cumplit de misogină venind de la un domn însoţit la proiecţie de nevasta care tăcea chitic era un indiciu cum nu se poate mai clar despre cât de dulce a fost convieţuirea celor doi.
Reacţia londonezilor la acelaşi 432 a fost infinit mai deşteaptă, dar cel mai surprinzător lucru a fost să-l descopăr pe Neil Tennant de la Pet Shop Boys printre cei veniţi să vadă filmul lui Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (care i-a mai şi plăcut, zice-se). Desigur că prezenţa lui acolo a fost obiectul unui pariu - "A fost sau n-a fost el?" - bătut cu Mungiu şi câştigat de subsemnatul, motiv pentru care voi fi fericitul posesor de-o zi al Palme d'Or-ului. Deja i-am găsit un loc unde să troneze în garsoniera mea...
432 a deschis şi festivalul românesc de la New York, organizat în parteneriat cu Tribeca Cinemas şi intitulat Romanian Cinema - The Golden Age, iar palmaresul lui de leşinuri s-a mai îmbogăţit cu unul. Nu că publicul n-ar fi fost prevenit. Amuzant însă rămâne faptul că fata care s-a scurs pe podea a fost, la final, foarte mândră de realizarea ei.
La New York n-am câştigat nici un pariu, pentru simplul motiv că Mungiu n-a fost acolo, ci la Berlin (de unde a plecat cu două premii ale Academiei Europene de Film, probabil obiecte ale unor viitoare pariuri). I-am întâlnit acolo, în schimb, pe A.O. Scott, cronicarul de la New York Times, posedat total de virtuţile noului film românesc, pe Armand Assante, venit cu întreaga familie pentru proiecţia cu California Dreamin' (nesfârşit), şi pe Tim Roth, undeva târziu în noapte într-un bar fără pretenţii în care barmanul euforizat de alcool a început să ofere băuturi moca tuturor clienţilor. Tim mi-a zis să salut România, unde a turnat ultimul film al lui Coppola, Youth Without Youth, drept care fac asta acum, în scris.
Cea mai extraterestră întâlnire s-a scris însă tot undeva târziu într-o noapte, pe străzile Manhattanului, pe când încercam să zoresc un trecător ameţit să nu-l calce o maşină. Care trecător s-a dovedit că e islandez, regizor şi că fusese în seara cu pricina la proiecţia cu 432. Dar asta nu-i nimic. Acelaşi trecător a pretins, la 2 dimineaţa, că mă cunoaşte - şi nu doar de la proiecţia cu pricina, pe care am introdus-o, ci de-acum un an din Islanda, de la concertul Bjork şi Sugarcubes. Nu mi-a spus-o la cinema pentru că nu era sigur dacă sunt eu sau nu acela. Avea dreptate.