"Marty şi cu mine avem un raport creativ extraordinar. Sper să reuşesc să lucrez din nou cu el. Mi-ar face plăcere să mai colaborăm înainte ca amândoi să îmbătrânim prea tare"... În numele tatălui film... vă rog, Marty & Bob mai strângeţi-vă încă o dată împreună înainte să devenim şi noi prea bătrâni... Salvaţi-vă pe voi înşivă de falimentul carierelor şi pe noi de un cinema prepuber.
Ok... Sună uşor patetic, dar scuzabil dacă te gândeşti că 2007 e pe punctul de a deveni o fantomă, iar 2008 e ameninţat de spectrul a încă 100 de sequel-uri şi adaptări după benzi desenate. Şi chiar justificat, dacă te apuci să înşiri doar titlurile colaborărilor: Mean Streets, Taxi Driver, New York, New York, Raging Bull, The King of Comedy, Cape Fear, Goodfellas, Casino. Eviscerante, violente, imense, sanguine. Atunci când am aflat că trebuie să scriu, la o ocazie festivă (10 ani de HBO şi 10 ani de paradis cinefil - adică o grămadă de pelicule bune neîntrerupte de publicitate), despre acest tandem practic infailibil care ne-a dăruit nu mai puţin de opt "esenţiale", am simţit cum mă sufoc sub povara misiunii. Despre ce să spun mai întâi? Să încep cu partea umană, mai puţin cunoscută? Să povestesc despre doi buni prieteni, la bine şi la greu, care s-au pescuit unul pe celălalt din cele mai grele depresii? "Bob e o persoană sinceră, bună şi afectuoasă. Sunt momente în care nici nu avem nevoie să ne vorbim ca să ne înţelegem", spune Marty. De pildă, în 1980, cineastul se afla pe un pat de spital, chinuit de astm şi bolnav de nervi, simţindu-se un marginal al tuturor experienţelor umane din cauza unei depresii pricinuite nu de greutăţile vieţii ci, dimpotrivă, de faptul că acestea continuau să-l ocolească; totul părea că-i vine prea repede şi prea uşor. Bob a fost cel care l-a tras practic din pat, forţându-l să facă o capodoperă - Raging Bull - un proiect în legătură cu care actorul nutrea credinţa aproape mistică că-i va salva pe amândoi. O mântuire prin cinema, aşadar, şi nu prin sânge, aşa cum li se întâmplă mai tuturor personajele sale. Să vorbesc, oare, despre preferatul meu (Taxi Driver, o alegere uşoară, ştiu) sau despre cel care cred că a fost cel mai revoltător de subevaluat (King of Comedy - Rupert Pupkin e, dacă nu cea mai bună, atunci cea mai surprinzătoare interpretare a lui Bob)? Sau poate să trec în revistă ce au în comun eroii schiţaţi de maestru şi încarnaţi de actor: traiectoria tragică mărire-decădere; vina catolică; sindromul madonă-târfă (adică nu pot vedea femeia decât între aceste extreme - madona e, de obicei, mama, iar târfa, iubita sau soţia); obsesia izbăvirii? "Nu plăteşti pentru păcatele tale în biserică... O faci pe stradă..."
Să amintesc de primul rol de impact al lui De Niro? De felul cum Marty l-a introdus lumii cinematografice? Cu o scenă, evident, seminală. Fa-bu-loa-să (cum ar zice Andrei): Johnny Boy, un troublemaker cvasi psihopat şi complet inconştient, ce e o ameninţare la adresa tuturor pentru că nu-şi poate reconcilia contrastele personalităţii flamboaiante, se iţeşte de după un colţ de stradă, pe Jumpin' Jack Flash al Stone-şilor şi dinamitează, o, cât de gratuit, dar cât de elocvent, o cutie poştală. În Mean Streets. Sau să-mi păstrez toate energiile ca să mă rog să mai facă încă un film împreună? (uite ce e, Marty, sunt niţel obosită de obsesia ta recentă pentru Di Caprio... Ce naiba, e un actor corect şi atât; şi dacă în anii '80, tu aveai nevoie de ajutor, acum Bob e cel care nevoie de tine ca să se reabiliteze după o serie de alegeri dezastruoase ce riscă să-i compromită definitiv statutul de monstru sacru). O rază de speranţă există: se spune că cei doi ar putea lucra din nou împreună, la un prequel al lui The Departed. Dacă aşa stau lucrurile, atunci i-am putem vedea laolaltă pe Nicholson şi pe De Niro! Un alt motiv de celebrare.