Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Cel mai bun spectacol de teatru din 2007


Dilema Veche, decembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ca şi anul trecut, am întrebat şase critici de teatru/dans care a fost cel mai bun spectacol al anului. Iată ce a ales fiecare.


Sageata Alice Georgescu

Concert la cerere după Franz Xaver Kroetz, regia Thomas Ostermeier, Teatrul Schaubühne am Lehniner Platz din Berlin.

Nu ştiu care a fost cel mai bun spectacol pe care l-am văzut în 2007; ştiu doar care a fost spectacolul care mi-a plăcut cel mai mult. S-a intitulat pe româneşte - greşit - Concert la cerere şi a figurat în secţiunea internaţională a Festivalului Naţional de Teatru din toamnă. Este un spectacol ce se joacă, de mai mulţi ani, la teatrul berlinez Schaubühne am Lehniner Platz şi porneşte de la un text de cîteva pagini al unui dramaturg celebru, Franz Xaver Kroetz, care l-a numit, pe limba lui, Wunschkonzert. Wunsch înseamnă, în germană, "dorinţă", dar şi "urare"; combinat cu alte cuvinte, dă noţiunii rezultate înţelesul de lucru la care visezi fără a-l putea obţine; formula potrivită ar fi fost Concert imaginar. Iată subiectul piesei: în seara de Crăciun, o femeie care locuieşte într-o garsonieră de la un etaj de sus al unui bloc dintr-un cartier de blocuri se întoarce de la serviciu, se dezbracă de hainele de oraş, se îmbracă în hainele de casă, hrăneşte peştişorul din bol, îşi spală ciorapii, mănîncă, spală vasele, ascultă radioul, foloseşte closetul, se uită la televizor, se prăbuşeşte, brusc, în baie, se ridică, face un Solitaire pe calculator - şi încă unul, şi încă unul, şi... -, citeşte cîteva pagini dintr-o carte, duce gunoiul afară, coboară storurile la fereastră, îşi pune cămaşa de noapte, se suie în pat, stă întinsă cîteva minute, sau cîteva ore, coboară, se duce la fereastră, ridică storul... ascultă, încremenită, melodia îngerească pe care o emite o făptură apărută subit în cadrul ferestrei, dincolo de geam, afară, în aer... se întoarce în pat, rămîne întinsă cîteva minute, se scoală, se duce la dulapul din bucătărie, scoate o cutiuţă, din cutiuţă scoate o sticluţă şi o foaie de hîrtie, citeşte atent hîrtia, goleşte sticluţa pe masă, se aşază în faţa mesei şi înghite, metodic, una cîte una, toate pastilele. Şi aşteaptă.

În text nu există nici o replică. Spectacolul, regizat de Thomas Ostermeier, unul dintre cei mai importanţi directori de scenă din lume, şi jucat de extraordinara Anne Tismer, durează în jur de o oră. Nu conţine, în linii mari, nimic în plus faţă de cele înşirate pînă aici. (citiţi textul acestei piese în volumul Trei piese cu femei, publicat de Editura LiterNet)


Sageata Mihaela Michailov

Viaţa cu un idiot, de Victor Erofeev, regia Andriy Zholdak, Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu.

Un idiot îşi transformă casa în WC privat. Un idiot înfulecă animalic fulgi de porumb. Un idiot te loveşte şi ţîşneşte sînge. Un idiot te atinge şi tremuri. Viaţa cu un idiot îţi scrijeleşte neuronii. Te scurtcircuitează pe termen lung, după care te dopează cu inocenţă. Te hiperactivează senzorial şi îţi dinamitează corpul cu împachetări de şoc. Andriy Zholdak recurge la o estetică înrăit candidă, la un cod dramatic brutalizant poetic, la o defrişare carnală care-ţi transformă pielea în cea mai ameninţată suprafaţă vie. Zholdak e un storcător de simţuri a cărui teatralitate vine din contrastanta infuzie de semnale violente şi inocente, topite unele în altele. Idiotul cu care un cuplu e obligat de regimul comunist sovietic să trăiască devine un coşmar dorit cu o pasiune demenţială. Iubirea în trei ajunge să fie un act sinucigaş pe care un înger cu buza crăpată îl cîntă live într-un spectacol-concert, filmat în culise şi pe scenă. Un concert ca un tonaj imagistic care ritualizează fiecare gest, fiecare sărut, fiecare pumn în stomac, fiecare lovitură fără milă. Zholdak nu iartă limita unei stări atroce. Nu coboară nici o secundă răul în banalitate. Dimpotrivă, ţine cît se poate de sus dimensiunea agoniei femeii care se îndrăgosteşte de idiot şi disperarea bărbatului care nu mai poate fără idiot. Totul e supradimensionat vizual şi afectiv şi dus pînă la capătul emoţiei rele şi pure. Îngerul care pare mereu electrocutat atinge cu picioarele marea. Pampoanele albe ale femeii cu bărbia în sînge şi pistolul la tîmple sfîrşesc viaţa cu idiotul-copil-monstru. Exact ca în spectacolul prezentat anul acesta de Rodrigo Garcia la Avignon, Cruda. Vuelta y vuelta. Al punto. Chamuscada, Zholdak tăvăleşte corpul în mizerie şi apoi îl spală cu zăpadă. Zholdak face un teatru de risc extrem în care-şi pune actorii şi spectatorii într-o poziţie de ofensivă performativitate.


Sageata Cristina Modreanu

Unchiul Vania, de A.P. Cehov, regia Andrei Şerban, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.

Sala de teatru şi spaţiile sale ascunse au incitat dintotdeauna creatorii, dar Andrei Şerban semnează unul dintre cele mai impresionante eseuri dedicate clădirii teatrului, această gazdă a efemerului. Montarea lui cu Unchiul Vania tratează scena cu o completă dezinhibare şi poartă spectatorii într-un periplu cu adevărat de neuitat prin clădirea teatrului. Spectacolul începe cu o radicală schimbare de perspectivă, spectatorii fiind aşezaţi pe scenă, cu faţa la sala de teatru - sală de o frumuseţe clasică, cu balcoane generoase, fotolii de catifea şi un impresionant candelabru -, iar aceasta devine o uluitoare "scenă elastică" pentru actori. Aceştia aleargă, se caută unul pe altul, ies şi intră pentru a-şi da replicile, apar cînd sus, la balcon, cînd pe culoarele de acces, cînd chiar urcaţi pe fotoliile unde stau de obicei spectatorii. Schimbîndu-şi locul, se apropie şi se îndepărtează de spectatori, iar efectul astfel obţinut e de provenienţă cinematografică, alternînd prim-planurile cu planurile îndepărtate. Spectatorii sînt copleşiţi, la un moment dat, de efectul coborîrii lente, din tavan, a uriaşului candelabru care, în tăcerea aproape palpabilă a audienţei ţinute cu sufletul la gură, se opreşte chiar deasupra capului lui Vania, împietrit în meditaţia despre propria-i viaţă ratată.

Iar asta numai în actul I, fiindcă actele următoare deschid, fiecare, noi perspective, spectatorii sînt mutaţi pe scenă, cu faţa spre interiorul misterios al acesteia, atît culisele cît şi spaţiile anexe fiind exploatate la maximum de scenografia Carmencitei Brojboiu, după ideile regizorului. Camera unde lucrează profesorul Serebreakov este instalată într-o alveolă laterală, scara de acces la podul scenei, luminată teatral, devine spaţiu de joc pentru scene de o frumuseţe de necrezut, în timp ce alte cotloane se transformă, cu ajutorul luminilor şi al cîtorva obiecte de mobilier de epocă, în mici scene de joc. Există un "înăuntru" şi un "afară", recompus pe o mică scenă de care spectatorii sînt despărţiţi printr-o pînză transparentă. Aici este risipit pe jos pămînt, iar în mijloc este aşezată macheta unei case, lîngă care se prăbuşeşte protector Vania, în lamentaţiile sale. Imaginea perdelei de apă ce sugerează ploaia, prin care se strecoară lumina, este una dintre cele mai frumoase din spectacol, iar noroiul care se formează va sfîrşi prin a murdări simbolic toate personajele, în cele din urmă.

Tratarea tip "site-specific" (artă creată să existe într-un anume loc) "condamnă" spectacolul la un singur spaţiu de joc sau pretinde, în cazul unui eventual turneu, o refacere integrală a montării, care trebuie pusă în acord cu spaţiile de reprezentare în care va fi mutată. Dar montarea cu Unchiul Vania, bazată pe inedita revizitare a clădirii teatrului (cu prilejul împlinirii a 215 ani de existenţă a Teatrului Maghiar din Cluj) este îmbogăţită de toată istoria strînsă în aceşti pereţi, iar asta, împreună cu interpretarea de excepţie a trupei Teatrului Maghiar, indiscutabil una dintre cele mai bune din ţară în acest moment, transformă spectacolul în evenimentul anului 2007.


Sageata Iulia Popovici

Sado-Maso Blues Bar, de Maria Manolescu, regia Gianina Cărbunariu, Teatrul Foarte Mic din Bucureşti.

Un teatru cu pereţi de sticlă. O scenă atent supravegheată: sînt în sală, spectator cuminte dincolo de "al patrulea perete", mă uit la actorii învăluiţi în lumină; de partea cealaltă a ferestrelor, trecători pe bulevardul Carol se uită la aceiaşi actori şi, dincolo de ei, la mine. Actorii se uită la mine (poate că, totuşi, perdeaua de lumină nu le dă voie să mă vadă) şi reglează atent privirea trecătorilor, ridicînd şi coborînd jaluzele. Cine pe cine observă, cine pe cine supraveghează? Sado-masochismul şi voyeurism-ul fac parte din acelaşi joc al expunerii: cît de jos poţi merge (tu, ca personaj explorîndu-ţi fibra umilinţelor şi ratării), cît de mult te poţi arăta (tu, ca actor pe care doar un ecran de sticlă îl desparte de viaţa adevărată a străzii, tu, ca spectator care te credeai în siguranţă în întunericul sălii, la adăpost de freamătul real al bulevardului)?

Sado-Maso... e un spectacol deştept. Un spectacol deştept e, întotdeauna, mult mai mult decît suma părţilor sale componente, de la jocul actorilor (care, cel puţin în cazul lui Virgil Aioanei, ar trebui să-l proiecteze pe o anumită orbită a afirmării) la virtuţile dinamicii textuale şi de la construcţia scenografică a spaţiului (fiindcă Andu Dumitrescu gîndeşte spaţial teatrul) la ideea regizorală a tour de rôle-urilor (pentru care timpul ficţiunii goneşte înainte şi-napoi, iar identităţile se acumulează pentru a se decanta). Un spectacol deştept e cu atît mai deştept, cu cît e mai simplu: Stop the Tempo însemna muzică disco, trei oameni, şase lanterne şi-un chibrit, în Sado-Maso Blues Bar sînt trei oameni, niţică muzică, niţică mobilă de scenă, păpuşi gonflabile, o structură metalică şi trei geamuri la stradă. Zero tehnologie, 100% imaginaţie. In situ, căci ceea ce aduce în universul său şi al publicului e întreg contextul acelei/unei străzi din/dintr-un oraş; nu "lumea e un teatru", ci teatrul există dacă e viaţă (cu sado-masochismul ei voyeurist cu tot). Teatrul răsare de după un geam, la cîţiva metri de staţia de troleibuz. Dacă vrei, poţi să scoţi limba la el - cineva în mod sigur te priveşte.


Sageata Nicolae Prelipceanu

Unchiul Vania, de A.P. Cehov, regia Andrei Şerban, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.

Ceea ce uluieşte la acest spectacol e prodigioasa invenţie scenică a regizorului a cărui lucrare asupra textului cehovian nu ocultează nici una dintre ţintele acestuia, ba, poate, adaugă şi altele. Sigur, scena nu mai e singurul spaţiu de joc, dar devine, la un moment dat, sală, precum şi "teatru de operaţiuni", pe patru scene mai mici, improvizate la diferitele niveluri, de unde de obicei "se trag sforile" în teatru. Dacă povestea doctorului Astrov către dădaca Marina se declanşează în sală, aşezaţi fiind amîndoi pe scaune, pe urmă, cînd povestea se ramifică, personajele apar la balcon, prin loji, într-un echilibru, ca-n propria viaţă a personajelor, foarte precar, pe marginea lojilor. S-ar putea crede că această dinamică înlocuieşte sensurile profunde ale textului cehovian pe care sute, poate mii de regizori le-au tot descifrat. Andrei Şerban însuşi e, pare-se, la a treia experienţă cu Unchiul Vania. În toată această fugă nebună, cu disperarea celor închişi în cuşca vieţilor lor, fie ea şi ceva mai vastă decît scena clasică, sensurile se developează, nimic nu se pierde, ci totul se transformă, ţintuindu-te pe tine, spectator, acolo unde eşti în acel moment, în faţa cortinei lăsate, care îţi acoperă "retragerea". Ceea ce urmează - cu alunecările în sus şi în jos pe scările maşiniştilor, cu scena din cabina de manevră, cu cea înnoroită, care marchează dorinţele pămînteşti ale actorilor şi le "umanizează" - este de domeniul fantasticului.

Carmencita Brojboiu semnează scenografia, iar distribuţia pe care am văzut-o eu îi are pe: Bogdán Zsolt în Astrov, Hatházi András în Ványa Bácsi, Kézdi Imola în Elena Andreevna, Biró József în Serebreakov, Pethö Anikó în Sonia. Din clipa în care acest spectacol s-a încheiat, am simţit nevoia să-l revăd.


Sageata Gina Şerbănescu

Block Bach, regia Alexandru Dabija, coregrafia Răzvan Mazilu şi Amir Kolben, Teatrul Odeon din Bucureşti.

Prin coerenţa şi valoarea discursurilor coregrafice, impecabil armonizate cu demersul teatral, Block Bach se impune ca fiind cel mai valoros spectacol românesc de dans al anului 2007. Block Bach reprezintă o abordare inedită, pentru spaţiul coregrafic contemporan din România, a perimetrului cotidian, contrapunctat de muzica lui J.S. Bach, care generează, de fapt, substanţa scenică. Fie că e vorba de elementul teatral impus de Coca Bloos, fie că mişcările de break-dance executate de CRBL se sincronizează cu muzica lui Bach, fie că dansul contemporan, prin interpretarea lui Răzvan Mazilu şi a Monicăi Petrică, îşi găseşte firesc modul de manifestare pe acorduri baroce, principiul rămîne acelaşi: muzica lui Bach este elementul a priori al discursurilor artistice. Acţiunea se petrece, după cum indică titlul, la bloc - mediu sugerat atît de scenografia concepută de Alexandru Dabija şi Laura Paraschiv, cît şi de proiecţiile semnate Casa Gontz -, care rezonează în corpurile interpreţilor, sau, în anumite momente în care sensul capătă mai multă consistenţă, ele par că emană din mesajul transmis prin intermediul trupurilor. Spectacolul Mazilu şi Amir Kolben, Teatrul Odeon din Bucureşti a fost invitat deja în turnee internaţionale importante, la Paris, la sediul UNESCO, şi la Praga - turneu organizat de Institutul Cultural Român cu ocazia Zilei Naţionale a României.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer