Provincia cea mai profundă şi mai încîntătoare nu e în provincie. E în emigraţie. Acolo întîlneai într-o vreme festivităţi ale cluburilor emigraţiei româneşti, mai simpatice şi cu mult mai absurde decît ce se întîmpla în Balul pompierilor / The Fireman's Ball de Milos Forman. Doamne stilate recitau pe scenă, cu intonaţia atentă şi studiată a unei şcolăriţe, Iarna pe uliţă de Coşbuc, anunţînd apoi următoarea piesă, compusă de Johann Sebastian Brahms... Dar s-a stins viaţa falnicei Viene... n-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri... în loc de baluri pompiereşti, am putut urmări, în noiembrie anul acesta, organizat de Institutul Cultural Român din Viena, un mini-festival de film românesc. Balurile pompierilor au trecut astfel de pe scenă pe peliculă, în dialogurile delicioase ale mesei festive din filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, în petrecerea dată de satul Căpîlniţa în cinstea americanilor, în California Dreamin' (nesfîrşit) sau în secvenţele adunărilor de liceu "în careu" din Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii.
9.11.2007. 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile
Am văzut filmul 432 astă-seară, în Viena. În vremea liceului, adică anii '80, cînd asistam plictisiţi la şedinţe de PTAP şi ne întrebam ce vom face dacă prietena noastră rămîne gravidă, visam la filme care să ne schimbe viaţa, ca Andrei Makine în Pe vremea fluviului Amur, şi ar fi trebuit să spunem Film macht frei. Dar noul val încă îi aştepta pe cei din generaţia noastră, ca să îl facă. Evadarea pe care ne-o doream atunci se realizează abia acum, iar filmul, paradoxal, devine o evadare inversă, către universul închis al adolescenţei noastre optzeciste. Cît de absurdă era, înţelegem abia acum. Cît de frumoasă era, o ştiam de-atunci, pentru că era tinereţea noastră, singura posibilă. Întrebarea pe care o pun filmele ca 432 nu este una politică, ci una umană: Cît de gri era pentru noi o lume despre care nu ştiam că e gri? Acest joc al perspectivelor noastre: din interior - atunci, din exterior - astăzi, e poate cea mai interesantă problemă lansată de film.
10.11.2007. Legături bolnăvicioase
"Efectul de înstrăinare" (Brecht) aplicat în Legături bolnăvicioase este un efect al înstrăinării de schema erotică clasică. Căci dincolo de schemele tradiţionale ale poveştilor de dragoste, de genul "ea frumoasă, el bogat (sau tînăr, sărac şi neliniştit)", există altceva - şi în film aflăm ce e acel lucru mare, pentru că e scos din găoacea socială obişnuită. E cam acelaşi motiv pentru care filmele despre adulter sînt mai fascinante: şi acolo se vede cum inefabilul dramelor amoroase e mai puternic decît diversele prejudecăţi sau probleme morale.
Am retrăit, la acest film, senzaţia că iubirea e totdeauna legată intim de libertate. Ce poate fi mai frumos decît gustul libertăţii, atît de supralicitat şi căutat, în literatura ultimelor două secole? - gustul libertăţii, fie el şi cel al libertăţii de a te îndrăgosti de cineva de acelaşi sex. Toate aceste lucruri sînt tratate cu o delicateţe specială, cea a regizorului Tudor Giurgiu şi a cuplului jucat de Maria Popistaşu şi Ioana Barbu.
11.11.2007. Hîrtia va fi albastră
Nu pot scrie obiectiv despre acest film. M-au marcat mult prea tare acele zile trăite, pe atunci la exact vîrsta actorului Paul Ipate (în rolul eroului filmului), încît să mai pot privi vreodată un film atît de intens ca Hîrtia... dintr-un unghi de vedere neutru. Astă-seară au fost două ore în care aceiaşi hormoni, aceeaşi adrenalină mi s-au vărsat în sînge, m-au făcut să tremur imperceptibil, aşa cum am tremurat multe zile la rînd în decembrie '89, incapabil, în acea surescitare, să mai simt frigul şi pericolul. Ieşind după film în frigul vienez, într-un oraş civilizat şi paşnic, am trăit probabil cel mai intens contrast, unul al decupării şi alăturării a două momente de viaţă, aşezate în mod normal la 17 ani distanţă. Căci ce eveniment am mai trăit noi, care să combine atît de intens şi insuportabil cea mai mare fericire, cele mai mari stări de fraternizare cu cele mai mari suferinţe colective? Ce fericire mai mare ni s-a întîmplat să fie cuplată cu o greaţă mai mare, văzînd defilarea vechilor cadre care brusc deveneau pretinşi revoluţionari, în "primul reality show românesc" (Alex. Leo Şerban), asistînd la atîtea morţi şi drame, pe viu, la doi paşi de noi? (...) Văzînd filmul lui Muntean am înţeles că drama pe care o povesteşte el este cheia unui doliu refulat, neconştientizat, aflat latent în subconştientul colectiv.
Tot filmul e interior - în interiorul maşinii blindate, în interiorul destinului cîtorva tineri, în interioarele caselor, al televiziunii. Perspectiva e una foarte individuală. Apoi urmează brusc Nana Mouskouri, după finalul filmului, cîntînd cu acel cor teribil. E ca şi cînd tabloul Franţei revoluţionare de Delacroix ar fi prins voce şi ar fi început să cînte (cu tot riscul clişeului respectiv: quand tu chantes..., quand tu pleures..., quand tu trembles... - je prie pour toi, liberté! Dans la joie ou les larmes je t'aime, souviens toi des jours de ta misère... liberté), şi ce e esenţial e că schimbă perspectiva: e un cîntec al mulţimii, e o jubilaţie colectivă, care deschide interioritatea filmului. E o transfocare mentală de la destinul individual la fenomenul întreg, la mulţimi, la idei... Ele toate capătă sens şi conţinut, aceste clişee despre revoluţii şi libertate din cîntecul Nanei, pentru că vin, firesc, numai după ce spectatorul vede istoria unui destin individual.
12.11.2007. Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii
Anii '80 au fost poate anii cei mai absurzi, dar, priviţi de la distanţă, şi cei mai amuzanţi: cine a mai pomenit, chiar şi în comunism, ca uralele şi aplauzele de la "mittingurile" (sic!) lui Ceauşescu să fie emise din difuzoare, în timp ce nimeni nu mai aplauda, decît într-o silă soră cu sictirul? Ironia şi umorul unei astfel de lumi reprezintă sursa ironiei şi a umorului din Cum mi-am petrecut... În Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, cuplul de scenarişti Cătălin Mitulescu - Andreea Vălean refuză în alt fel comentariul: nu prin minimalism (ca în Hîrtia... ), ci printr-o perspectivă interioară dinspre copilărie şi adolescenţă. Reuşesc ceea ce Hîrtia... părea să demonstreze că nu se poate - să privească poetic şi liric acelaşi moment al Revoluţiei din '89. Căderea dictatorului e momentul cel mai delicios, probabil, din film: colegii de şcoală ai lui Lalalilu, un puşti din clasele primare, strigă într-un iureş de bucurie care e mai impresionant decît orice alte scene de îmbrăţişări: "a reuşit! a făcut-o! a făcut-o!". Lalalilu apare o clipă pe ecranul televizorului alb-negru, în mulţimea demonstranţilor, cu praştia în mînă, ţintind asupra lui Ceauşescu. El reuşeşte, în numele unei întregi generaţii, în numele Andreei, al meu şi al cine-ştie-cîtor-altora care visau la asta, să îl înlăture pe Ceauşescu! Lalalilu ne dă, de aceea, o fantastică satisfacţie, în această mică cruciadă a copiilor! Fellini se întîlneşte, pentru cîteva secvenţe, cu Revoluţia română. Cum mi-am petrecut... a venit, în seara de după Hîrtia..., ca un plasture cu miere peste rănile redeschise de cele două ore de noapte în blindata Ministerului de Interne. Submarinul lui Lalalilu era deschis, nicidecum claustrofob, el ducea către libertate - altfel decît blindata din Hîrtia!
Paradoxal, dacă Hîrtia... e filmul unei captivităţi în istorie şi absurdul unei societăţi, Cum mi-am petrecut... este filmul unei libertăţi în aceeaşi istorie, în aceeaşi lume absurdă. Cum mi-am petrecut... este filmul-speranţă, dacă Hîrtia... este filmul-doliu (pe care Radu Muntean l-a numit undeva tragicomedie!). Ajungem să îndrăgim, în ambele filme, oamenii generaţiei care a crescut încălecată pe Revoluţie, cu un picior în comunism şi cu celălalt în capitalism. De data asta, a ieşi în aerul rece din Viena, după film, a fost altfel decît după Hîrtia... în primul rînd, cu Andreea Vălean şi Leo Şerban, şi cu acel optimism molipsitor al lui Lalalilu, din film, Viena părea brusc un loc prea puţin exuberant, comparat cu farmecul sărăciei solare din Cum mi-am petrecut... Andreea spune că şi-ar dori ca acest festival să fie mai degrabă la... Rio. Noroc cu discuţia şi iureşul care au ţinut toată seara, în barul Cinematografului "Urania", de pe malul Dunării! Probabil că am exasperat lumea decentă şi tăcută din jurul nostru - dar oare mai conta? În numele lui Lalalilu puteam face măcar atît, dacă pentru folosirea unei praştii n-am avut destul curaj, în '78 sau '87. Şi cîtă lume mai îndrăzneşte să tragă azi cu praştia, în numele libertăţii de a fi Lalalilu?
13.11.2007. California Dreamin' (nesfîrşit)
Viena - se spune - reprezintă Balcanii spaţiului german. O fi aşa, dar ieşind de la ultima seară a festivalului, ştiu că Viena este Germania Balcanilor. Pentru că fereastra cafenelei în care mă aşez nu seamănă cu fereastra care pulsează în California Dreamin' (nesfîrşit), cînd întîlnirea erotică dintre un american şi o româncă produce un scurtcircuit general. Într-o filmare de panoramă aeriană a oraşului, blocurile se sting în valuri. Ce poate fi mai apoteotic decît fuga ei şi a lui, ţinîndu-se de mînă, printre blocurile scufundate în întuneric, goniţi de canalele care explodează în urma lor, pe mijlocul străzii, aruncînd în aer capacele grele de fontă, cu o bufnitură, şi lăsînd uriaşe jeturi de apă să ţîşnească din pămînt? Ies după aşa un film în centrul Vienei. Lipsesc blocurile, şoferii frînează civilizat la zebră şi totul e perfect normal. Îmi răsună încă în minte muzica de final din California Dreamin' (nesfîrşit) şi amestecul incredibil de lumi din filmul lui Cristian Nemescu.