Începem, fireşte, cu Bee Movie, una dintre cele mai dulci surprize ale anului care a trecut. Curtat mai bine de 10 ani de DreamWorks, Jerry Seinfeld a cedat şi, timp de aproape patru ani, a scris şi a participat la realizarea acestui film de animaţie, colorat, vesel, uşor ca pana, dar dens ca mierea, şi care îţi dă multă poftă de viaţă. Bee Movie e desenat parcă după spectrul cromatic al albinelor (zic şi eu), e scris într-un esperanto al isteţimii fără vîrstă şi degajă aburi calzi de vioiciune. E atît de bine realizat, încît New Yorkul pare real, iar tu zbori în cîrca albinelor ca într-o simulare.
Lumea albinelor e copia fidelă a lumii oamenilor. Dacă eşti albină şi ai terminat colegiul din New Hive City, dar nu vrei să lucrezi la Honex, ce te împiedică să faci ce doreşti, adică să evadezi în lumea oamenilor şi să te împrieteneşti cu ei (care nu sînt "Bee-ish")? Aventura eroului te învaţă să gîndeşti "albineşte" ("thinking Bee"), lăsînd morala să se aşeze pe fundul borcanului. Lăsaţi Xanax-ul. Încercaţi Bee Movie.
Interview îţi dă şi el acelaşi soi de delicii aproape gastronomice. Pasta din care e făcut, o lungă discuţie purtată între doar două personaje, nu dă în foc să se ardă, dar nici nu se prinde de pereţii cadrului şi nici nu se diluează o secundă. Theo Van Gogh, cineastul olandez care a fost primul autor al Interviului, cred că se bucură din ceruri. Remake-ul dorit de el e foarte reuşit. Dialogurile plesnesc uneori ca nişte bice, dar partenerii acestui duel nu arată că-i ustură. Centrul de putere se deplasează permanent ca o bilă pe un elastic. Nici la sfîrşit nu ştii unde se opreşte. Steve Buscemi (care, bravo lui, e şi regizor) şi Sienna Miller par să aibă resurse inepuizabile de trucuri şi zeci de feţe în buzunar.
The Golden Compass e ecranizarea romanului Luminile nordului, primul op al trilogiei britanicului Philip Pullman, His Dark Materials (prim op reeditat acum de Humanitas). Acesta i-a scandalizat pe unii negînd existenţa lui Dumnezeu şi făcînd din cărţile lui ceva mai mult decît o lectură pentru copii sau una escapistă. Filmul realizat de Chris Weitz evită problematica religioasă mizînd pe fantasy. Povestea e coerentă, ca şi abordarea regizorală, care preferă bulimiei din Lord of the Rings o structurare a fantasticului. Asta te face să savurezi mai abitir, de pildă, daimonul fiecărui personaj, zborul vrăjitoarelor sau prietenia eroinei Lyra cu ursul. Intruziunile realului sînt pe cît de pline de bun-simţ pe atît de elegante. Scoresby e catapultat dintr-un western, în vreme ce, la polul opus, "nava" pe care o conduce te trimite la celebrul tablou al lui Magritte, Voice of the Winds (cel cu bilele metalice din aer).
Alvin and the Chipmunks e un alt desen animat, combinat şi cu actori. Acuma, cele trei celebre veveriţe, lansate în anii '60, sînt cel mai simpatic lucru în acest film care duce lipsă de poveste. Cînd nu sînt veveriţele în cadru, cadrul e trist, iar oamenii sînt ca nişte caricaturi. Totuşi, copiii n-o să fie dezamăgiţi.
Încheiem "periplul nostru cinematografic" cu cel mai amar film văzut recent, Elizabeth - The Golden Age, aceste Amintiri false din Epoca de Aur a filmului istoric, în care Regina Elisabeta (rol de Oscar!, vezi Doamne) incarnată de Cate Blanchett, e o combinaţie de Ioana d'Arc şi vedetă semi-fanată, full-paranoică (gen Sounset Boulevard), şi în care kitsch-ul zornăie de la cîrlionţii reginei pînă la copitele cailor.
Veţi remarca, de veţi vedea totuşi filmul, travlingul circular din jurul reginei, ca dintr-un videoclip mediu, rochia roşie cu umeri dezveliţi ai Mariei Stuart în momentul decapitării sau expresia de Errol Flynn a lui Clive Owen (Sir Walter Raleigh) în luptă cu armada spaniolă. Dar mai bine evitaţi-l.