Argument în travesti:
Zice cîntecul: "walked like a woman and talked like a man". Sau viceversa. Li s-a spus "al treilea sex". Sau o grozăvie (abomination...) intolerabilă, contra naturii şi care trebuie tratată urgent cu terapia de şoc(uri electrice) pentru readucerea la "normalitate". Sau cu paru'. Chiar în societăţi mult mai liberal/seculare, unde homosexualitatea e privită ca ceva perfect firesc, ei rămîn ciudaţii, freaksii, aberaţiile. Plus că mulţi îi bagă, brambura, în aceeaşi oală cu gay-ii & lesbienele, nefăcînd diferenţa între identitate şi orientare sexuală.
Nu-i de mirare că cinematograful (mai ales mainstream) n-a fost prea generos cu ei. Apropo, cîte filme cu travestiţi sau/şi transsexuali ştiţi? Şi nu mă refer la peripeţiile duoului Cary Grant/Katherine Hepburn în Sylvia Scarlett sau rătăcirile amicilor Jack Lemmon & Tony Curtis în capodopera comică a lui Billy Wilder, Some Like It Hot. Cu atît mai puţin la băşcălia dintr-unul din episoadele hilar-moralizatoare din Everything You Always Wanted to Know about Sex... sau problemele actriţei famelice deghizată de nevoie în bărbat care vrea să treacă drept femeie (Victor/Victoria). Nici urmă de Mrs. Doubtifire sau Michael/Dorothy (Tootsie). Şi nici măcar de cross-dressing-ul de ocazie din filme ca The Missouri Breaks (Brando) sau Before Night Falls (Johnny Depp) ori, chiar, fermecătorul Cheng Dieyi, un Leslie Cheung (aka Madonna asiatică în viaţa de toate zilele) siderant de... frumoasă în Farewell My Concubine.
Subiectul acestui top sînt strict ei/ele, aceia asemeni Lolei din piesa Kinks citată la început - "girls will be boys and boys will be girls, it's a mixed up muddled up shook up world"... în care, arareori, filmul s-a încumetat să privească serios spre marginalii care îndrăzneau să susţină că divinitatea/natura a comis o eroare, băgîndu-i într-un trup care le e, de fapt, străin. În fine, pentru a păstra o anumită coerenţă, am ales să las deoparte şi documentarele - miniseria TransGeneration, portretul faimoasei muze a etern-subversivului John Waters, Divine Trash ş.cl. - ca şi pe Waters însuşi, care merită un top doar pentru el, filmele lui fiind prea legate ca să îţi poţi permite să le separi. Acestea fiind zise, să purcedem la a-i cunoaşte.
10. Brandon Teena/Teena Brandon (Boys Don't Cry, 1999)
Povestea fetei din Nebraska ce şi-a schimbat, odată cu look-ul, şi anturajul, pentru a putea să devină drăgălaşul Brandon şi a sfîrşit linşată de noii amici care n-au putut integra în sistemul lor de temeri şi prejudecăţi ideea că au acceptat o asemenea creatură deviantă, a zgîlţîit media americană în 1993. Filmul lui Kimberly Peirce nu e o mare performanţă regizorală, dar e ridicat enorm de nuanţata performanţă nu doar fizică a pe atunci obscurei Hilary Swank. Dispărînd complet în spatele personajului, ea reuşeşte să redea memorabil determinarea obsesivă, nesiguranţa unui "rol" pe care noul Brandon îl descoperă & perfecţionează încă - vezi micile gesturi feminine care îi scapă din cînd în cînd şi felul cum reuşeşte, treptat, să le înăbuşe/controleze.
9. Roy/Wendy Ross (I Want What I Want, 1972)
Care, evident, vrea să fie femeie. Drept care pleacă din casa abuzivului său tată macho şi, desigur, tradiţionalist, care nu ar tolera una ca asta şi începe să exerseze: postură, mers pe tocuri, haine, machiaje. Pînă în ziua cînd poate zice, în sfîrşit "Roy, this is where you and I part company!". Moment în care adevăratele probleme încep - dragostea pentru un bărbat care nu ştie "ce" e ea de fapt, confruntarea cu sora, psihiatrii, obstacolele care stau între ea şi operaţie. Destul de clişeistică, adaptarea lui John Dexter după romanul lui Geoff Brown contează ca una dintre primele care au abordat spinosul subiect şi pentru interpretarea convingătoare a lui Wendy (Anne Heywood).
8. Erwin/Elvira Weishaupt (In einem Jahr mit 13 Monden, 1978)
Dintr-un asemenea top nu putea lipsi maestrul german al provocării, Herr Rainer Werner Fassbinder. Melo infernal de dur şi nici o clipă binevoitor cu patetica-i eroină, In einem... reuşeşte totuşi să fie unul din rarele momente tuşante din cv-ul în majoritate cinic al realizatorului. Solida Elvira (Voker Spengler), fost măcelar (tipic umor fassbinderian!), crescut/educat(ă) de maici şi chinuit de dorinţa de-a fi femeie e exact genul de fiinţă oarecare, măruntă, pe care n-o bagă nimeni în seamă (decît ca s-o brutalizeze) şi tocmai de-aia devine emoţionantă (şi tragică); în ciuda regiei glaciale - cu o menţiune specială pentru soundtrack-ul ce include un montaj sinistru pe Mahler (care face clar mişto de Death in Venice / Moartea la Veneţia viscontiniană) şi disperatul Frankie Teardrop.
7. Song Liling (M. Butterfly, 1993)
Cîntăreaţa la opera din Beijing, învăluită în taftale, bijuterii somptuoase şi complexul machiaj de scenă, îl seduce pe singuraticul diplomat René (Jeremy Irons). Nimic în acest chiar atipic Cronenberg, adaptare a unei piese de teatru a lui David Henry Hwang (infuzată cu referiri subtile la opera lui Puccini) şi care-ar părea de domeniul SF-ului dacă n-ai şti că s-a întîmplat într-adevăr, nu e, însă, tocmai ce pare a fi: nici sofisticata frumuseţe orientală, nici inocentul îndrăgostit, nici presupusul copil (!). Dar, cinstit, cîte femei la fel de sexoase ca John Lone ştiţi?!
6. Stanley/ Bree Osbourne (Transamerica, 2005)
Cea mai recentă adiţie notabilă la gen, Bree (o Felicity Huffman pentru care nu s-au inventat destule laude) e o viitoare femeie (în pragul operaţiei finale), obligată să plece din LA la New York ca să-şi cunoască fiul (acum adolescent) pe care n-a ştiut niciodată că-l avusese. Acest ultim vestigiu al fostei ei vieţi e punctul de pornire al unui road movie lent şi simplu, dar teribil de ataşant, mai ales din pricina contrariantei protagoniste, amestec de incertitudini, laşităţi, poze şi sinceritate dezarmantă, a cărei singură dorinţă e ca "ei" (ceilalţi) să o vadă chiar pe ea atunci cînd o privesc. La fel ca filmul lui Duncan Tucker.
5. Quentin Crisp (The Naked Civil Servant, 1975)
Un John Hurt amuzant, delicios de (auto)ironic, cu plete strident de roşcate şi ondulate?! Puţini l-au văzut, şi mai puţini şi l-ar fi imaginat. Britanicul Quentin Crisp cel adevărat, care apărea în chip de Regina Elisabeta I (!) în Orlando, şi, as himself, bătrîn, ridat, dar la fel de posh şi feminin, în clipul piesei pe care i-a dedicat-o Sting, Englishman in New York, a fost gay mărturisit şi cu o pasiune pentru travesti (plus machiaj, unghii lăcuite ş.a.) încă din anii '20, cînd atitudinea asta nu era nici la modă, nici, cu atît mai puţin, safe. Iar John Hurt îl arată în toată splendoarea (cu suferinţe, ardoare, umor şi îngîmfare, deopotrivă) în această adaptare pentru tv a memoriilor sale. Al cărei titlu vine de la neobişnuita slujbă cu care s-a întreţinut QC: model (nud) pentru studenţii de la arte.
4. Ralph/Bernadette, Anthony/Mitzi Del Bra şi Adam/Felicia Jollygoodfellow (The Adventures of Priscilla, Queen of the Desert, 1994)
Adică Terence Stamp (haios/înţelept), Hugo Weaving (sensibil/frămîntat) şi Guy Pearce (isteric/egocentrist), adică cele trei graţii flamboiante ce traversează deşertul australian într-o dubiăa (Priscilla din titlu) toată numai sclipici şi culori demne de cele mai fierbinţi zile ale febrei disco ca să performeze un dans/lip synch pe un mix ABBA, într-o bodegă amărîtă unde au găsit de lucru. Cu precizarea (irelevantă) că Bernadette e transsexual, în timp ce "juniorii" doar drag queens. Realitatea hîdă nu-şi prea iţeşte căpăţîna în fantezia rosé (devenită cult) a lui Stephan Elliott, dar cine-i duce lipsa printre atîta veselie, prosteală şi zbînţuieli zărghite, mai ales că vin din partea a 3 actori de obicei serioşi & respectabili?! Camp clasic.
3. Lola (Todo sobre mi madre, 1999)
Transgender-ii sînt o prezenţă obişnuită şi nici pe departe singurele creaturi marginale ce populează filmele lui Almodóvar, de la cameo-uri in drag ale lui don Pedro însuşi, la superbul Miguel Bosè în Tacones lejanos, deliranta Agrado din acelaşi Todo...sau Ángel/Juan/Zahara (Gael García Bernal) din La Mala educación. Am ales-o totuşi pe Lola, pentru că în jurul acestui fost macho, care şi-a implantat sîni imenşi, dar şi-a păstrat penisul, gravitează mai toate personajele almodramei amintite. Cu replicile acide, statura aţîţător/impunătoare, ţinuta extravagantă şi apariţia epocală dinspre final, ace(a)st(ă) "tată" al copilului rămîne printre creaţiile inubliabile ale celui mai celebru cineast spaniol contemporan.
2. Diverşi (Flaming Creatures, 1963)
Scuzaţi ambiguitatea, pe undeva în ton cu subiectul, dar care poate să identifice (dintre numele creditate pe genericul cvasi-ilizibil) straniile & difuzele personaje ale acestui OZN inclasabil, juisiv, aberant, genial, de doar 42 minute al underground-ului new-yorkez şaizecist, ăla să dea cu piatra! Outsider pînă şi printre colegii de experimente (Brakhage, Mekas, Paul Morrissey, Warhol), Jack Smith şi-a creat capodopera (a cărei interpretare grav/politică l-a călcat atît de tare pe nervi încît a refuzat cît a trăit să-şi mai difuzeze filmuleţele altfel decît în cadrul unor show-uri pe care le organiza tot el) folosind resturi de peliculă semidistruse, de unde şi dificultăţile în a distinge amănunte ca genul "creaturilor", dar şi aerul somnambulic, alien al întregului. Şoc sau camp, artă pop sau omagiu adus unor idoli demult trecuţi, cu înşiruirile de cîntece, un voiceover nazal (inclusiv parodii de reclame şi întrebarea "Is there a lipstick that won't come off when you suck cocks?"), trupuri nedefinite, semi-dezbrăcate, crispate în nişte combinaţii greu de imaginat/înţeles... E futil să încerci să descrii/rezumi FC. Sau blonda creatură ce-şi fumează ţigara în timp ce... chiar contează?!
1. Dil (The Crying Game, 1992)
The Crying Game e cea mai bună piesă pe care-a cîntat-o vreodată Boy George. Şi capodopera unui britanic de multe ori subestimat, minunatul Neil Jordan. Hit decent de box office şi cîştigător al unui număr impresionant de premii - Oscar pentru scenariu original (plus alte 5 nominalizări la principalele categorii), Writers'Guild (de ambele părţi ale oceanului), BAFTA, Independent Spirit etc. Thriller politic (IRA!) şi psihologic, dramă a loialităţii, love story neconvenţional, violent & şocant în care realizezi la jumătate, odată cu Fergus/Jimmy/Stephen Rea (a cărui perspectivă filmul o adoptă de la început) că sideranta & exotica apariţie care l-a (te-a) stîrnit pînă atunci e...un bărbat. Dil (Jaye Davidson) e una dintre marile fantasme (trans- sau altminteri) imprimate pe celuloid - de la delicioasele flirturi ("I'm not cheap, you know that? Loud, but never cheap.", "If you kissed me, it would really get his goat" ş.cl.), performanţa ardent/languroasă a piesei care dă titlul filmului pe scena clubului în care ea şi Jimmy se întîlnesc iniţial pînă la furia şi candoarea întrepătrunse în scenele finale. "As the man said, it's in my nature"...