Ralph Vaughan Williams - Sugestia clopotelor din Westminster

A London Symphony, cea de-a doua simfonie, a compozitorului Ralph Vaughan Williams a fost cântată în primă audiţie (cu toate că anul acesta se aniversează 50 de ani de la moartea muzicianului) de Orchestra Filarmonicii "George Enescu", dirijată de Cristian Mandeal, în concertul din 10 ianuarie 2008, desfăşurat la Ateneul Român.

Ascultarea Simfoniei londoneze produce o plăcere estetică reală pentru că, dincolo de originalitatea ideilor muzicale, Williams face apel la muzica programatică, iar influenţele creaţiilor lui Debussy, Stravinski şi Mahler sunt subtil integrate în limbajul discursului. Ceea ce se percepe, fără un efort deosebit, dar cu ajutorul unui aparat orchestral amplu este pregnanţa imaginilor.

În prima parte, Lento, Allegro risoluto, sunt sugerate câteva embleme ale Londrei: Tamisa în zori de zi, semnalul clopotului de la Westminster, Strada Strand şi ceaţa. Tumultului de lume ce mişună şi invadării spaţiilor temporar libere le corespund sonor o masă de sunete în care timbrul de percuţie, cel al contrafagotului ori solo-ul de vioară intervin punctual. Această aglomerare vie, cu ciocniri inerente răbufneşte uneori prin stridenţe de cinel, iar concordanţa afluirii ia aspecte de marş, fanfara ordonând parcă pulsul şi pasul.

În partea a doua a simfoniei, Lento, atmosfera se schimbă total. Cornul englez, pe fondul zumzetului corzilor cu surdină, descrie aici un amurg de toamnă târzie. Se ivesc câteva personaje ce dau un aer patriarhal: scripcarul bătrân din faţa unei cârciumi şi vânzătorul ambulant cu strigătele sale. El este plăsmuit prin intermediul intonării cântecului Sweet Lavander. Diferite voci individualizate prin timbrul lor "răguşit" (viola solo, completată de clarinet), acorduri perfecte, armoniile consonante şi un echilibru al intensităţilor caracterizează încheierea acestei părţi, de o frumuseţe rară. Scherzo-ul conduce ascultătorul în atmosfera sonoră a unui târg dintr-un cartier muncitoresc de dincolo de fluviu. Sonorităţile devin mai estompate.

Finalul simfoniei are anvergura unui marş al celor înfometaţi şi înfriguraţi (în tălmăcirea lui Albert Coates, primul care a dirijat simfonia în 1920). Semnalul clopotului din Westminster revine în ultima parte, în varianta sfertului de ceas. Epilogul readuce simetric liniştea şi freamătul Tamisei cu tainele ei de nepătruns.

În interesanta concepţie dirijorală a lui Cristian Mandeal, interpretarea a fost pe măsura măreţiei muzicii lui Vaughan Williams.