Una dintre cele mai persistente obsesii ale practicienilor şi, deopotrivă, ale teoreticienilor scenei româneşti este teatrul alternativ. Hazul chestiunii constă în aceea că, deşi feluritele colocvii şi dezbateri ce-i sunt dedicate de peste un deceniu încoace au stârnit controverse aprige, ba chiar au stricat prietenii vechi, preopinenţii nu izbutesc să se pună de acord nici măcar în privinţa noţiunii de teatru alternativ. Pentru unii, asta înseamnă spectacole în spaţii neconvenţionale; pentru alţii, spectacole finanţate din surse nebugetare; pentru alţii, în fine, spectacole pur şi simplu "altfel".
Cum anume "altfel" aproape că nici nu mai contează - totul e ca omul (sau chiar instituţia) să se poată lăuda că a ieşit din "tipare", tiparele acestea fiind în genere sinonime, pentru "alternativi", cu sala obişnuită, repertoriul clasic, vorbirea scenică inteligibilă, raportul tradiţional actor-spectator şi celelalte vechituri de acelaşi soi. Pe alocuri şi la răstimpuri, furia aşa-zicând iconoclastă atinge punctul de fierbere, acela de unde lucrurile se văd doar în alb şi negru, fără nici o nuanţă intermediară: e alternativ - e bun; nu-i alternativ - e prost. Cum spuneam, însă, nimeni nu ştie exact ce este şi ce nu este alternativ.
Un fel de teatru alternativ s-ar spune că practică, de pildă, Compania D'Aya, alcătuită din tineri artişti (nu aceiaşi tot timpul) care îşi ţin spectacolele pe unde găsesc spaţii libere (de câtăva vreme s-au "împământenit", pare-se, la Lăptăria lui Enache din clădirea Teatrului Naţional) şi îşi iau banii de unde găsesc suflete - şi mai ales buzunare - sensibile. Una dintre cele mai recente producţii ale lor, semnată regizoral de Chris Simion, întemeietoarea şi animatoarea trupei, este Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?, o adaptare pentru scenă (nu ni se spune de cine înfăptuită) a romanului omonim de Horace McCoy sau, poate, a scenariului filmului omonim, realizat în 1969 de Sydney Pollack. Întreprinderea nu s-a arătat deloc lesnicioasă, pentru că a concentra în circa două ore de spectacol o istorie care durează pe ecran câteva zile şi care arată extenuarea progresivă a unor cupluri vânând, într-un maraton de dans, premiul ce va transforma în realitate "visul american", ba mai mult, a înfăţişa această extenuare rămânând în permanenţă sub ochii spectatorilor e o încercare mult peste puterile proaspeţilor artişti. Mai ales lipsa de vitalitate a perechii "principale" (Antoaneta Cojocaru - Tudor Aaron Istodor), în comparaţie cu energia supraumană a "moderatorului" devenit, pe scenă, femeie şi jucat vulcanic de Maia Morgenstern, dezechilibrează spectacolul, obturând, totodată, şi sensul mai adânc al poveştii. Altminteri, tentativa rămâne lăudabilă.
Alt fel de alternativă s-a decis să "atace", după toate semnele, Teatrul "Tony Bulandra" din Târgovişte, venit într-un scurt turneu bucureştean cu două recente producţii: Frida. Impresii de Mc Ranin şi Brâncuşi. Sărutul de Horaţiu Mihaiu. Nu l-am văzut decât pe primul, dar ceea ce ştiu despre stilul de teatru al lui Horaţiu Mihaiu, artist vizual (adică scenograf, arhitect, plastician - plus regizor) plin de fantezie, mă face să cred că între ele există numeroase asemănări, cel puţin în privinţa mijloacelor de expresie şi a procedeelor narative. Înlocuind cuvântul prin imagine şi mişcare, Frida. Impresii vrea să reconstruiască scenic biografia fascinantă a Fridei Kahlo (1907-1954), pictoriţa mexicană a cărei căsătorie cu faimosul Diego Rivera a însemnat pentru cei doi o continuă înfruntare pe plan nu numai artistic, ci şi uman. Deşi programul de sală nu conţine nici o precizare în acest sens, am bănuiala că scenariul spectacolului se întemeiază pe scenariul filmului Frida (cu Salma Hayek), candidat, dacă nu mă înşel, şi la Oscar, acum vreo trei ani. Frumos ca "aspect" (Mc Ranin este, la rândul său, un talentat scenograf), convingător coregrafiat de Hugo Wolff şi corect "performat" de tânăra echipă târgovişteană, din care se detaşează net, în rolul Fridei, Mara Opriş (sper să nu greşesc, fiindcă nicăieri nu se precizează cine ce joacă), spectacolul are, cred eu, cusurul esenţial de a fi, pentru un spectator neinformat temeinic dinainte, aproape cu totul de neînţeles - iar pentru asta nu era neapărat nevoie de cuvinte: o dramaturgie clară a mizanscenei ar fi fost de-ajuns.
Tot în zona alternativei mute, ca să zic aşa, se poate înscrie şi Balul Teatrului "Radu Stanca" din Sibiu, regizat de Radu Alexandru Nica. Inspirat, şi el, dintr-un scenariu de film - celebrul Ballando de Ettore Scola -, deşi realizatorii dau ca sursă producţia unei trupe franţuzeşti (la urma urmei, de ce nu?), spectacolul sibian are ambiţia de a nara, exclusiv prin intermediul muzicii, coregrafiei şi costumelor, aproape un secol de istorie românească, de prin anii 1920 şi până după revoluţia din 1989. Ambiţia era stimabilă, iar Radu Alexandru Nica ar fi avut, în ciuda tinereţii, forţa şi talentul de a o realiza, dacă... dacă, pur şi simplu, ar fi lucrat mai mult şi mai aplicat. Căci o asemenea rigoare a compoziţiei pretinde, fără putinţă de rabat, o rigoare pe măsură a documentării; nu merge, cu alte cuvinte, să vorbeşti despre anii 1940 în România şi să înfăţişezi un SS-ist (sau era de la Gestapo? nu mai reţin) omorând evrei prin restaurante, când - de ce să ne plângem? - am avut şi noi legionarii noştri, după cum nu merge nici să evoci anii 1950 prin melodii mai vechi cu un deceniu. (Câtă vreme încă mai trăiesc oameni care au "apucat" acele timpuri, oricum, nu merge...) Dincolo de asta, spectacolul pune în valoare trupa tânără a Naţionalului sibian, aflată în notabil progres profesional.
Pot aceste montări (şi altele, asemenea lor) să ofere o alternativă reală? Desigur, întrebarea-cheie ar fi: la ce?