Re-facerea unor poveşti mai vechi a fost mereu parte integrantă a industriei numite cinema. Pentru că îşi demonstraseră deja eficienţa comercială, din lipsă de idei sau, mai rar, fiindcă (re)deveneau actuale, relevante într-un alt context. Dar parcă niciodată n-a fost o asemenea inflaţie de remake-uri precum în ultimii ani. Ceea ce impune o analiză.
Nostalgicii o să pună problema pe seama decăderii celei de-a şaptea arte şi a mercantilismului tot mai puţin dispus la riscuri al marilor case de producţie. Dar producătorii (şi nu artiştii!) au avut mereu, cel puţin la Hollywood, echivalent, măcar dintr-un punct de vedere al succesului "de piaţă", cu cinema-ul însuşi, puterea de decizie. Doar concepţiile lor despre ce e marketabil au devenit tot mai meschin/restrictive. Odinioară (1954), un mare regizor de studio (George Cukor) putea să refacă A Star Is Born (William Wellman, '37), transformându-l în musical şi, totodată, pentru cine citea dincolo de povestea de pe ecran, testament al unei imense actriţe (Judy Garland) pe care o viaţă în mijlocul industriei o adusese în pragul dezintegrării. A urmat, însă, o variantă, mult inferioară, în '76. Tot pe vremuri, John Carpenter putea să reia practic Rio Bravo (al eternului model, Howard Hawks), mutându-l în mijlocul bandelor din LA ca Assault on Precinct 13. În 2005, Assault..., devenit la rândul lui un clasic, era oferit unei noi generaţii de Jean-François Richet. Rezultatul? Un thriller ok, mai alert filmat, dar fundamental banal.
În '98, după un mega-hit comercial (Good Will Hunting), Gus Van Sant primea aprobarea să facă absolut ce remake vrea, şi alegea să re-filmeze cadru cu cadru un clasic practic intangibil, Psycho. Înspăimântător, Psycho '98 funcţiona totuşi, dar nu aşa cum îşi doriseră mahării care aplaudaseră dementa propunere, ci, tipic pentru teroristul obişnuit să lucreze în afara sistemului (de capul lui şi cu bugete infime), ca reductio ad absurdum a fanteziei finale a producătorului non-vizionar de azi; adică, demonstra imbatabil imposibilitatea de a "clona" capodopere de altădată, atunci când nu mai ai la dispoziţie lumea (actori/echipă) aceea. Van Sant s-a întors la amicii lui indie, dar Hollywood-ul nu i-a înţeles lecţia. Şi cum ar fi putut, dacă dăduse demult undă verde ineptului Breathless (odinioară À bout de souffle al lui Godard) sau jalnicului Diabolique.
Şi pentru că destule au prins, am avut parte, pe lîngă orori (Sommersby, Meet Joe Black, Sabrina), de Texas Chainsaw Massacre (2003) şi Dawn of the Dead (2004), revizitările a două capodopere ale genului horror, adrenalinizate şi profesionist făcute, dar finalmente inutile, pentru că lăsaseră deoparte "balastul" subversiv/politic al originalelor.
Există, totuşi, vreun sens în remake-uri? War of the Worlds-ul spielbiergian ar fi funcţionat ca actualizare deşteaptă dacă nu-l înecau fiţele scientologice ale lui Tom Cruise. Under Suspicion, impecabil thriller psihologic de interior în 3-4 personaje (varianta americană a unui film franţuzesc din '81, Garde à vue) şi, mai ales, The Manchurian Candidate (Jonathan Demme) cel puţin la fel de actual în contextul războiului cu teroarea din tot mai orwelliana societate de azi cum era în '62 la Frankenheimer pentru epoca paranoiei şi zvonurilor despre experimentele pe oameni ale CIA (nimic nu se schimbă!), sugerează că e posibil. Ca şi De battre mon coeur s'est arrêté, abordarea foarte personală semnată Jacques Audiard a unui clasic-cult american (!), Fingers.