Schimbarea plutea în aer de ceva timp. Documentarele care au făcut senzaţie şi despre care vă pomeneam în primul număr al revistei erau doar primele semne. 2005 a fost sigur anul în care, pentru prima dată, Hollywood-ul (şi mă refer la numele lui grele) pare să se fi trezit din ameţeala/amorţeala şi delirurile escapiste post-11/09 şi să se fi decis să privească lumea (şi în primul rînd, America) drept în faţă. Şi apoi să ne spună, dur şi clar, că ce vede nu e deloc bine sau frumos.
Context
În ultima sa epocă de glorie, cea a generaţiei Scorsese-Coppola-Altman-Lumet ş.cl., cineaştii obişnuiau să se aplece asupra zonelor şi poveştilor problematice şi să le examineze, pe cît posibil, fără compromisuri, lucid şi atent, uneori pe un ton sumbru, alteori adoptînd deghizarea satirei. E suficient să te gîndeşti la MASH, The Conversation, The Network sau Taxi Driver ca să-ţi dai seama că a fost o vreme cînd se făceau filme al naibii de dure, care nu se sfiau să vorbească despre paranoia, violenţă, minciună, manipulare şi celelalte plăgi ale lumii contemporane, aparent civilizate. Apoi a început demenţa blockbuster-urilor în serie şi producătorii au (re)descoperit că e mult mai uşor şi comod să vinzi doar entertainment şi cît mai puţine dileme/istorii incomode. Iar provocarea a rămas apanajul independenţilor low/no budget şi al titanilor seriei B.
Acum însă, după faimoasele atentate, în plin război anti-terorist şi cu saga irakiană nedînd emne de rezolvare/încheiere prea curînd, un val de filme neaşteptat de "implicate" vin să sugereze că Uzinei de Vise i s-a trezit iar conştiinţa politică. Iar ceea ce spuneau pînă deunăzi doar alde Romero (şi a continuat s-o zică şi în Land of the Dead, în 2005) sau Carpenter şi cîţiva outsider-i (David O'Russell în Three Kings, de exemplu) începe să-i preocupe şi pe marii oameni ai studiourilor, ajungînd astfel pe ecranele mai tuturor multiplexurilor.
America şi Orientul
Povestea cu implicarea americană în Orientul Mijlociu (aici un imaginar dar foarte plauzibil stat arab), industria armelor & interesele marilor companii, în special cele petroliere, e o discuţie veche, dar pînă la oscarizatul Stephen Gaghan (Traffic) nu părea să preocupe linia 1 a Hollywood-ului. Scenarist şi regizor (cu Section Eight a lui Soderbergh & Clooney şi Participant Pictures - compania miliardarului Jeff Skoll, fondatorul e-bay - ca producători), Gaghan a livrat un film extrem de negru & cinic ("Corruption is why we win" ar putea fi replica anului!) ce urmăreşte felul cum lăcomia şi marile interese conduc judecăţile politice, deciziile guvernamentale şi calcă în picioare chestii colaterale ca vieţile omeneşti. Structurat simfonic, din naraţiuni întretăiate care se adună încet dar sigur, jucat şi ritmat perfect (mai puţin un final pseudo-apocaliptic, oarecum ratat), Syriana ne plimbă prin culisele unor afaceri nici pe departe kosher, în care doar banii dictează, agenţi CIA sînt trimişi să lichideze oficiali care au păreri necorespunzătoare, avocaţii aranjează totul şi tineri săraci din ţările care sînt interesante doar pentru petrolul pe care îl au de oferit (în rest fiind preferabil să fie menţinute într-o cît mai mare sărăcie & instabilitate) iau drumul fundamentalismului islamic. Nu e o imagine prea veselă...
Industria şi Africa
Pe urmele lui John Le Carré (şi pornind ca şi acesta de la un personaj real), brazilianul Fernando Meireilles (care-a preluat proiectul cînd Mike Newell l-a abandonat pentru mult mai profitabilul Harry Potter IV spune în The Constant Gardener, pe lîngă una dintre cele mai intense poveşti de dragoste (de-o parte şi de alta a morţii) din ultimul timp, una mult mai sinistră şi, din nou, cinică, despre ce fac marile companii farmaceutice în/cu Africa (după cum se ştie, cel mai sărac & înapoiat economic continent). Un coşmar care duce din Africa sero-pozitivă (îşi aminteşte cineva procentul exact de răspîndire - galopantă! - a SIDA pe continentul negru şi previziunile la fel de negre pentru viitor?!), prin testări de medicamente făcute fără ezitări şi precauţii pe bolnavi, la acoperirea dezastrelor rezultate în urma unor astfel de "experimente" şi spre vîrfurile establishment-ului britanic. Totul spus fără ezitare sau pauză, parcă dintr-o suflare, cu toată furia. Dar am pomenit de muşamalizări, ceea ce ne duce la...
Mass-media şi libertatea cuvîntului
Temă grea, ce i-a preocupat mereu pe cineaşti, şi care stă în centrul altei co-producţii Participant/Section Eight, Good Night, and Good Luck. Deşi plasat nu în prezent, ci în anii '50 şi centrat pe confruntarea legendarului jurnalist Edward R. Murrow cu senatorul McCarthy şi a sa comisie de anchetă a "activităţilor anti-americane", filmul lui George Clooney invită uşor la o citire prin prisma politicii anti-teroriste americane de azi, cea a lui "cine nu e cu noi e împotriva noastră" şi al lipsei oricăror nuanţe. Înfăţişînd problemele pe care le întîmpină un jurnalist în aşa-numite "timpuri de criză" în încercarea de-a relata obiectiv & nuanţat o situaţie, GNAGL pică cum nu se poate mai bine şi sună mai actual ca oricînd. E strigătul (elegant, stilat, dar totuşi strigăt) unor oameni care cred că lucrurile nu sînt nici pe departe atît de simple pe cît vor uneori oficialii să te convingă şi că politica lui "ochi pentru ochi" s-ar putea dovedi mult mai păguboasă decît ne place să credem. Ceea ce, în cu totul alt mod, spune şi filmul anului (asta e, trebuia s-o zic undeva!):
Terorism, ce altceva?
Munich (căci de el e vorba) nu este doar cel mai bun film pe care l-a făcut Spielberg (da, peste Duel, peste Close Encounters of the Third Kind, peste ET, chiar peste Schindler's List!), ci şi cu totul altceva. Cel mai ambiţios, mare, puternic, devastator film din 2005. Ambiţios ca întindere, realizare, regie - dar astea sînt chestii subînţelese cînd vorbim de cel mai răsfăţat & adulat copil al Hollywood-ului -, dar în primul rînd ca miză. Cel mai sumbru proiect cinematografic al anului - care oricum nu stătea rău la capitolul ăsta. Fantoma entertainer-ului nr. 1 al Americii bîntuie prin film şi dacă eşti atent poţi să-i recunoşti temele recurente (de la familie la tatăl absent), întreţesute în firul narativ. Doar că aici nu e loc nici de nostalgie, nici de încredere. Nici notele mai întunecate din ultimele proiecte ale lui Spielberg (AI, Minority Report), nici sinceritatea dezarmantă din Catch Me If You Can, nici faptul că a avut curajul (sau aroganţa?) să refacă clasicul War of the Worlds, nimic nu anunţa cu adevărat că eternul copil şi umanist a crescut brusc & definitiv şi şi-a pierdut toate iluziile. Căci Munich, dincolo de perfecţiunea formală (scenariu, regie, imagine, joc ş.a. impecabile), exact asta spune: că nu prea mai e loc de speranţă odată ce ai intrat în teribilul joc (politic) al vînătorii duşmanilor (teroriştilor), că abordarea e greşită (în cuvintele unui personaj, "De unde ştiu că pentru fiecare pe care l-am omorît n-am creat alţi 6?"), că spirala violenţei nu face decît să crească pînă îi pierzi din vedere contururile/originea. Şi, mai ales, că nu există inocenţi, doar dezrădăcinare şi false justificări pentru orice, că vinovăţia e al naibii de împărţită, iar steagurile dreptăţii sînt toate mînjite de sînge şi minciuni. E o concluzie sinistră, dar inevitabilă, venită dintr-un film care are cea mai teribilă replică finală din cîte am întîlnit şi de la ultimul omul pe care ţi l-ai fi imaginat spunînd vreodată asta. Şi poate faptul că însuşi Spielberg şi-a ucis optimismul e un semn că în lumea oglindită de astfel de filme mitul inocenţei/copilăriei nu prea îşi mai găseşte locul.
Concluzia, dacă mai e loc de vreuna, e că momentul cînd exact aceste filme conduc plutonul premiatelor anului ar trebui poate să ne pună serios pe gînduri.