Avatarurile interpretării

Nu intenţionez să transform cronica de faţă într-un compendiu despre criteriile ce mă ghidează în aprecierea valorilor componistice sau ale interpretării, cu ajutorul cărora îmi formulez judecăţile critice, se înţelege, dar concertul Orchestrei Naţionale Radio din 24 ianuarie 2008 mă determină să prezint un punct de vedere diferit de cel al solistului şi dirijorului pe care i-am ascultat.

Îmi place să cred că fiecare interpret (instrumentist, cântăreţ, dirijor) îşi propune să redea, odată cu şirul notelor din partitură, şi un sens personal - muzical şi, adesea, filozofic - al acestei înşiruiri sonore. Dacă termenul "filozofic" va părea exagerat, voi apela la ideea potrivit căreia solistul sau dirijorul, în demersul său interpretativ, se concentrează asupra unor stări emoţionale prin care să rezoneze cu ascultătorii săi. Fireşte, orice sugestie, indiferent de natura ei, îşi are izvorul în partitura de interpretat, şi justeţea ei estetică se verifică prin naturaleţea cu care se încadrează într-un ansamblu coerent, adică devenit credibil prin puterea de a impresiona. Exemplele, pe care le voi comenta pe scurt, sunt Concertul nr.1 în la minor pentru vioară şi orchestră de Dmitri Şostakovici, solist Daniel Podlovschi, şi Simfonia I în re major de Gustav Mahler, dirijată de Cristian Oroşanu.

Poate mai mult ca oriunde, în primul concert de vioară Şostakovici lasă să transpară disperarea sa existenţială. Ea nu e neapărat consecinţa faptului că e obligat să trăiască într-un regim opresiv al cărui sfârşit nu-l întrevede, dar mai ales a înţelegerii că, în sine, condiţia umană e ca o închisoare şi toate eforturile de a-ţi recăpăta libertatea sunt inutile. Lui Şostakovici pare să-i lipsească suportul miraculos al credinţei, el priveşte viaţa ca pe o zbatere zadarnică, cel puţin aici, în muzica concertului de vioară în la minor. Viziunea sa exclude orice bucurie, lipsesc clipele senine, existenţa se desfăşoară într-un climat sumbru - impresii amplificate cu ajutorul orchestrei, unde predomină sonorităţile grave, intervalele mari şi tensionate dintre registre, creînd un fundal permanent întunecat.

Din punct de vedere narativ, ne putem imagina cu uşurinţă, ascultând muzica, un peisaj asemănător celui descris de Dante la traversarea celor nouă cercuri ale Infernului: semiobscuritatea şi nemărginirea locului, aşteptarea înfricoşată a celor ajunşi aici, suferinţa lor resemnată, lipsa speranţei. Şi titlurile date părţilor concertului sugerează intenţii similare. În prima parte, Nocturna, ne întâmpină o atmosferă de o tristeţe inimaginabilă, la fel ca la Dante, surprins şi mâhnit să întâlnească marile glorii ale omenirii transformate în nişte umbre insignifiante. La Şostakovici, surpriza se transformă, pe moment, în indignare, după care arcul descendent al emoţiei aduce inevitabil resemnarea. Partea a doua, Scherzo ("malefică şi demoniacă", potrivit caracterizării lui David Oistrach, cel căruia îi fusese dedicat concertul), descrie adevărate scene de coşmar. Infernul sovietic, cu ameninţarea mereu prezentă a trimiterii celor ce nu se conformau preceptelor ideologiei sovietice în sinistrele lagăre de exterminare, i le oferea în toată grozăvia lor, măcar din auzite, tulburându-i şi mai mult liniştea sufletească. Urmează o Passacaglia, ca un lamento încărcat de compasiune pentru toţi cei supuşi opresiunilor de tot felul. Acumularea treptată a tensiunii, de-a lungul acestei mişcări lente şi a cadenţei care o încheie, anunţă revolta de mult aşteptată, dar chiar prin titlul părţii pe care o pregăteşte, Burlesca, ni se dă de înţeles că împotrivirea n-are sorţi de izbândă. Va fi, aşadar, un final în care e preferată preamărirea convenţională a "victoriei omului", o trăsătură specifică propagandei comuniste, mesajul "bărbătesc" fiind însă de la bun început minat de atitudinea declarat sceptică a compozitorului. (Cum ar fi putut oficialităţile sovietice să-l agreeze pe Şostakovici? Prima audiţie a concertului a avut loc la 8 ani de la compunerea lui, abia în 1955).

Toată această tensiune vituperantă a muzicii pretinde o anvergură neobişnuită a resurselor interpretului violonist, primul care trebuie să-i accepte mesajul pesimist, punându-se necondiţionat în slujba lui şi renunţând totodată la protagonismul său solistic. În concertul de care vorbesc în cronică, am ascultat o versiune mult prea lirică, mai blândă şi mai aşezată decât s-ar fi cuvenit - din perspectiva descrisă mai sus. La fel s-a întâmplat cu simfonia de Mahler, dar privind lucrurile din alt unghi, anume prin prisma pronunţatei ei teatralităţi. Mahler a vrut s-o supraintituleze "Titanul", idee la care a renunţat ulterior, sugerând existenţa unui erou capabil să înfrunte şi să învingă adversităţile vieţii numai prin excepţionala sa forţă interioară, portret în care era imposibil să nu fi pus şi ceva din trăsăturile şi idealurile proprii. Efectele, presărate la tot pasul, au o imperioasă nevoie de a fi amplificate, îngroşat mixate, prelungite în ţesătura discursului, pentru a dobândi caracterul complex la care aspiră muzica. Spiritul vienez gemütlich (agreabil, blând), naivitatea refrenului Frère Jacques, mişcarea legănată de vals, sunt forţate să se împace cu sarcasmul ivit când te aştepţi mai puţin ori cu retorica avântată a finalului. O concepţie lineară, bazată doar pe contraste net delimitate, sărăceşte şi diminuează "violenţa emoţiei" cu care este încărcat apelul simfoniei, aşa cum îl simte dirijorul Bruno Walter. Dimpotrivă, amestecul de sentimente şi stări contradictorii, ridicate la un nivel înalt al trăirii, eliberează, face evident fluxul meditativ ce conduce, până la urmă, la o viziune optimistă asupra vieţii, în condiţiile în care nimic din ce cuprinde ea, bun sau rău, nu este evitat.

Cristian Oroşanu e un dirijor eminent, am afirmat-o şi cu altă ocazie, cred în continuare că va face o carieră de excepţie, deocamdată însă n-are experienţa de viaţă necesară pentru înţelegerea cerută de interpretarea simfoniei lui Mahler. Peste un deceniu o va gândi altfel, cu siguranţă, urmărind abia în al doilea plan realizarea ei tehnică şi mai cu seamă evoluţia ideilor ce-i definesc profilul estetic.