Nu ştiu care va fi fost, la naşterea sa, statutul dansului, artă cel puţin la fel de veche ca şi teatrul şi, la fel ca şi acesta, posesoare de muză proprie în panteonul elin; cert este că, în timp, meşteşugul expresiei corporale şi-a pierdut, cu încetul, din anvergura aşa-zicând socială, ajungând să fie socotit, printre artele scenei, un fel de mezin tolerat. Instituţii specializate exclusiv în dans sunt destul de puţine, trupele de profil nu au, în general, sediu propriu, ba chiar (dacă vă puteţi imagina!) nici critici de dans nu există prea mulţi pe lume.
Situaţia nu s-a îmbunătăţit simţitor nici măcar în ultimii ani, care au văzut instaurându-se (definitiv?) dominaţia imaginii asupra cuvântului. Naşterea hibridului botezat teatru-dans, asupra fizionomiei şi caracteristicilor căruia teoreticienii încă nu au ajuns la un acord final, ca să spun aşa, i-a acordat dansului drept de liberă trecere prin domeniile rudei sale mai bogate şi mai "nobile", dar i-a stabilit, totodată, un loc subaltern în relaţia cu aceasta: teatrul foloseşte intens dansul, ca pe un element subînţeles al faimosului său sincretism, dar uită, de regulă, să-i mulţumească pentru contribuţia lui crucială, adesea, la impactul asupra publicului.
Că lucrurile pot sta şi altfel am avut ocazia să constat nu demult, participând la o reuniune intitulată International Exposure 2007, care s-a desfăşurat, la începutul lunii decembrie 2007, la Tel Aviv. Internaţională a fost, la această "platformă", cum zic specialiştii, iniţiată şi găzduită de Suzanne Dellal Centre din ex-capitala israeliană, doar asistenţa, alcătuită din directori de festivaluri, coregrafi, dansatori şi ziarişti din peste 30 de ţări, căci "produsele" expuse au fost exclusiv locale - şi modul cum organizatorii au ştiut să arate şi să "vândă" această marfă excepţională ar putea servi drept exemplu oricui, iar subiectul ar merita o tratare aparte. Cred că niciun dansator israelian nu a lipsit de acolo pe parcursul celor cinci zile ale festivalului, pline de reprezentaţii, oră de oră, de dimineaţa şi până noaptea. De altminteri, dansul modern este, în Israel, un soi de religie laică, având nenumăraţi practicanţi şi un nivel de performanţă neegalat, pare-se, altundeva. Mi-e greu să aleg, din zecile de spectacole (integrale sau fragmente) pe care le-am văzut, câteva anume, după cum mi-ar fi greu să extrag, din sacoşa încărcată cu CD-uri şi DVD-uri pe care am adus-o cu mine, un titlu. Asta, cu atât mai mult cu cât extraordinarei diversităţi stilistice i s-a suprapus o la fel de impresionantă calitate artistică şi tehnică; practic, oricare dintre dansatorii de la Exposure, fie că era membru al celebrei Batsheva Dance Company, care a deschis festiv reuniunea, sau al uneia dintre minusculele trupe care îşi cărau în rucsaci recuzita, ar putea oricând susţine un recital pe orice scenă cu pretenţii. Şi în faţa oricărui gen de public.
De pildă, compania Sheketak Productions, cu verva ei molipsitoare, cu dansatorii ei care sunt în acelaşi timp muzicieni şi mimi, clovni şi acrobaţi, a evoluat în aplauzele unei săli înţesate de copii, fermecaţi (la fel ca şi adulţii) de vitalitatea şi, deopotrivă, de incredibila dexteritate a interpreţilor, care dansau, animau obiecte, imitau animale, băteau în tobe ş.a.m.d., ş.am.d., cu aceeaşi aparentă uşurinţă. După cum nu cred că există spectator (în afară, poate, de vreun specialist hiperblazat) în stare să rămână rece privind trupurile impecabil "lucrate" ale artiştilor de la Kibbutz Contemporary Dance Company şi acurateţea mişcărilor lor sau simţind energia clocotitoare pe care o degajă piesele coregrafiate de Rami Be'er. Un dans învecinat (înşelător) cu dinamica obişnuită, cotidiană, un dans cu substrat în primul rând politic şi social practică, dimpotrivă, Acco Dance Center, al căror spectacol de numai douăzeci de minute, instalat în "decorul" unui garaj, izbuteşte să vorbească, prin zece dansatori şi o maşină, despre traiul într-o ţară şi într-o lume supuse violenţei, nesiguranţei, pericolului.
Tot despre viaţă - despre viaţa femeilor, de astă dată - "povesteşte" şi spectacolul Arnica al trupei Noa Dar Dance; cele trei dansatoare, foarte expresive şi perfect antrenate, desenează cinetic tot atâtea biografii pe cât de banale, în aparenţă, pe atât de dramatice. A fost o plăcere să o revăd pe Talia Paz (care a dansat şi la Bucureşti, în spectacolul gândit de Răzvan Mazilu în sprijinul liceului de coregrafie din Capitală) în două "numere" extrem de diferite, în primul, inspirat de filmul Ce s-a întâmplat cu Baby Jane? (coregrafia: Sjoerd Vreugdenhill) având-o ca parteneră pe actriţa Kate Strong; după cum a fost o plăcere să reţin, din suitele de scurte piese menite să-i pună în valoare pe dansatorii foarte tineri - majoritatea, debutanţi - figuri noi, dar care, neîndoielnic, se vor impune în curând, precum Ran Ben-Dror, prezent în mai multe mini-spectacole.
Cele cinci zile petrecute "pe platforma" de la Tel Aviv au însemnat, pentru mine, o experienţă unică. Am descoperit, concomitent, o ţară şi o artă; ambele - nebănuit de vii, de bogate, de prielnice minţii şi sufletului. De la cea dintâi, ar avea de învăţat toată lumea; de la cea de-a doua măcar teatrul ar putea deprinde seriozitatea, munca susţinută, abnegaţia.