Shrek, dureri de cap şi bătălii sonore - Eduard al III-lea

Mister: cum se face că o actriţă precum Crina Mureşan, care joacă de obicei pe scene medii, reuşeşte să se facă auzită (şi văzută) din hăul scenic al Sălii Mari de la Naţional (chiar cu ceva eforturi vizibile de voce), iar Simona Bondoc, avînd în spate atîţia ani de TNB, nu izbuteşte să treacă dincolo de rampă mai mult de două vorbe inteligibile de-a lungul de altfel nu consistentei sale prezenţe ca regina Phillipa?

Eduard al III-lea, montat la Naţional de unul dintre cei mai "politici" regizori români ai momentului, Alexandru Tocilescu, şi a cărui premieră a avut loc, după un an de repetiţii, la finalul săptămînii trecute, angrenează în scenă un număr impresionant de actori, cei mai mulţi din trupa TNB. Dar dintre care cei mai interesanţi (lăsîndu-l deoparte pe Ion Caramitru, în Eduard) vin din altă parte: Crina Mureşan, într-un rol principal (contesa de Salisbury; energia artistică dintre ea şi Caramitru face uneori să iasă scîntei), Eusebiu Ştefănescu (tatăl contesei), Dragoş Stamate (ducele de Normandia) şi Andrei Aradits (servitorul regelui), de pildă, sînt mai singurii dintre cei 35 de interpreţi care-şi găsesc personajul şi justa măsură.

Eduard al III-lea (tradus în româneşte de George Volceanov şi publicat la Paralela 45) nu e un text uşor. Piesa face parte dintr-un corpus (cuprinzând, printre altele, Arden din Feversham...) de apocrife shakespeariene, fiindu-i atribuită (aproximativ) definitiv autorului lui Hamlet nu de mult. În general, nu a prea fost montată, şi nu neapărat din cauza paternităţii incerte (mulţi cercetători o consideră o operă scrisă în colaborare, unele pasaje aparţinîndu-i evident lui Shakespeare, altele mai puţin). Textul e oarecum şchiop: cele două părţi (tentativele regelui de cucerire a contesei de Salisbury şi confruntarea dintre englezii conduşi de Eduard şi fiul său şi francezii avîndu-l în frunte pe regele Ioan, în primul episod al Războiului de 100 de ani) nu se îmbucă foarte bine, nici ca stil, nici ca desfăşurare scenică. Sau o fac, însă punînd condiţia unei grile interpretative care să le strîngă în chingile coerenţei tematice (un alt element de unitate e scenografia lui Buhagiar; multifuncţionalul turn-fortăreaţă - înrudit cu structura mobilă realizată de Vittorio Holtier pentru Arden-ul lui Galgoţiu de la Odeon - exclude orice altă schimbare de decor): dacă prima parte vorbeşte despre chestiunea onoarei în viaţa privată, cea de-a doua ar trata acelaşi subiect în viaţa publică/politică.

Alexandru Tocilescu are o trăsătură nu foarte des întîlnită printre creatorii de teatru din România: e un regizor cu simţul umorului (şi al derizoriului). Cînd a vorbit pe scenă despre dictatură, supraveghere şi îngrădirea libertăţii, ceea ce-a ieşit a fost o operă bufă (Elizaveta Bam); cînd a făcut biografia ceauşismului, am văzut o parodie cît se poate de serioasă de spectacol agitatoric (O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu). Nici vorbă că Eduard al III-lea n-avea nici o şansă să devină un altar solemn înălţat sentimentului (acum pierdut) al onoarei. Ce rezultă împrumută din basme populare şi Stăpînul inelelor, acolo unde oamenii încă îşi mai puneau viaţa în primejdie ca să nu-şi calce legămîntul; acele vremuri cînd bărbaţii auzeau muzici în urechi întîlnindu-şi femeia visurilor, cînd trebuia să dai singur piept cu moartea ca să-ţi dovedeşti vitejia, iar regii îşi puneau ţara în primejdie pentru un jurămînt. Pe urmă a apărut Machiavelli (şi jalnicii lui urmaşi din politica mondială, în general, şi cea românească, în special): au mai rămas numai Fraţii Grimm, cinematograful şi desenele animate să apere cauza onoarei în lumea noastră. N-aş zice că e un spectacol politic, dar sigur e unul etic (de reflecţie etică, nu o moralitate de felul celor medievale).

Altminteri, e destul de greu să te descurci cu o piesă lungă şi care a fi fost scrisă de cinci autori certaţi între ei, cu excesiv de multe scene belicoase, în ciuda efectului de cinematograf adus de proiecţiile video şi sunetul metalic dat la maxim şi al hazului unor momente (datorate unui Constantin Dinulescu - Lordul Audley, sau Şerban Ionescu - regele Franţei), şi unde partea întîi a fost evident mai "lucrată" decît cea de-a doua, unde tehnica predomină.

Actoriceşte, Eduard al III-lea ridică un toptan de semne de întrebare, în strînsă legătură cu o altă montare foarte recentă, Ce păcat că-i curvă de la Bulandra. Şi anume, care dintre actorii de la noi pot juca, la fel de bine, pe o scenă mare şi pe una de studio. Acum cîţiva ani, discuţia se purta în jurul capacităţii reduse a actorilor români de a se adapta la condiţiile unei apropieri extreme de spectator (în spaţii cum e Teatrul ACT, Teatrul LUNI de la Green Hours, sălile mici de la Nottara şi Comedie). Se pare, însă, că problema e mult mai complexă: actori ca Vlad Logigan şi Emilia Bebu (la Bulandra), indiscutabil talentaţi, au dificultăţi să se facă văzuţi de la înălţimea scenei italiene pe care joacă, în vreme ce Crina Mureşan, care nici ea n-a mai dat piept cu o sală de o mie de oameni uitndu-se la ea de la zeci de metri (şi e, în majoritatea timpului, singură ori cu un singur partener de joc), umple spaţiul, chiar şi pe cel sonor (aşa calină şi felină fragilă cum e), într-un spectacol în care mulţi dintre actorii "cu baza" la TNB ori nu se aud, ori ţipă (chiar Daniel Badale, interpretul osului regesc, Prinţul Negru, a cărui maturizare se produce de-a lungul spectacolului, pare să se simtă mult mai bine pe scena Sălii Amfiteatru...). Nu e o chestiune de statură, ci de formaţie, experienţă şi personalitate artistică.

În final, cu Franţa înfrîntă şi Scoţia aşijderea, cel care a adus victoria şi a trecut proba focului fără să dea ochii cu cea morală, Prinţul Negru adică, visează la cucerirea întregului glob. Cu toate că în public replica lui a stîrnit zîmbete, are şi el dreptatea lui: nimic nu stă în calea nimănui, dacă codul onoarei tot agonizează.


Teatrul Naţional "I.L. Caragiale", Bucureşti
Eduard al III-lea
Traducere de George Volceanov
Regia: Alexandru Tocilescu
Scenografie: Dragoş Buhagiar
Light design: Dragoş Buhagiar
Ilustraţie muzicală: Gabriel Basarabescu
Muzică originală: Iosif Herţea
Mişcare scenică: Păstorel Ionescu
Benzi desenate: Valentin Petuhov
Imagine şi montaj video: Daniel Gontz
Cu: Ion Caramitru, Simona Bondoc, Daniel Badale, Mircea Anca, Crina Mureşan, Eusebiu Ştefănescu, Mihai Munteniţă, George Paul Avram, Alexandru Georgescu/Constantin Dinulescu, Mircea Nicola, Neculai Stângaciu, Andrei Aradits/Axel Moustache, Marcelo Cobzariu, Emil Mureşan, Şerban Ionescu, Dragoş Stemate/Răzvan Oprea, Răzvan Hîncu, Liviu Lucaci, Alexandru Bogdan, Dani Popescu, Aristiţa Diamandi, Ştefan Velichiu, Maria Velichiu, Mihai Verbiţchi, Radu Cernat, Bogdan Alexandru, Eduard Cîrlan, Radu Mocuţa, Andrei Stoleriu, Andrei Dobrin, Alexandru Mărculescu, Mircea Nicola, Cătălin Frăsinescu, Alexandru Bogdan, Ştefan Opreanu, Dan Cernat Radu, Marius Mihăilă, Andrei Dobrin, Adrian Drăgănescu, Ninel Surdu, Adrian Borcea, Cristina Bot

---

Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.