Eduard al III-lea. Coupé.

Cred că ultima superproducţie pe care o văzusem la Naţionalul bucureştean a fost Tamerlan-ul lui Victor Ioan Frunză. Se spune că directorul de-atunci, exasperat de repetiţiile care păreau că nu se mai sfîrşesc ajunsese la relaţii destul de tensionate cu regizorul... Nu e cazul acum, cînd directorul joacă rolul principal în spectacolul lui Alexandru Tocilescu. A durat mult şi de astă dată. Dar a meritat.

Nu ştiu ce l-a atras pe Alexandru Tocilescu la acest text recent atribuit lui Shakespeare, nu tocmai reuşit, foarte neomogen, cu părţi sclipitoare şi cu altele plicticoase, serbede. Poate, aşa cum singur spune, l-a interesat tema onoarei, a vrut să pună în faţa noastră, a celor de azi, oglinda unei lumi pierdute în care onoarea, credinţa, cuvîntul dat, erau încă vorbe pline de înţeles (introducerea spectacolului, meciul de rugby, sport fair-play prin excelenţă, jucat de englezi, este grăitoare). Poate a fost şi dorinţa de a fi primul care-l pune la noi. Poate a fost atras şi de posibilitatea de a lucra pe o scenă uriaşă, dirijînd un număr apreciabil de actori, dînd frîu liber prodigioasei sale imaginaţii vizuale. Colaborarea, din nou, cu Dragoş Buhagiar e impecabilă. Orice îl va fi atras înspre textul acesta, spectacolul, inegal, cel puţin la capitolele construcţie şi interpretare, merită discutat.

Mi se pare că spectacolul trăieşte, mai ales, prin unii dintre actori. În primul rînd, prin Ion Caramitru al cărui stil de joc se mulează ca o mănuşă pe spiritul ludic-ironic-nonconformist al lui Tocilescu. Personajul lui se plasează undeva între rege şi bufon. Caramitru pune permanent distanţă între el şi rol, pare a nu se lua în serios, e detaşat, sprinţar, cinic uneori, poate deveni şi serios, dar evită tot timpul grandilocvenţa şi nu cade niciodată în capcana recitării à la Vraca. Scena lui cu Andrei Aradits (secretarul-poet) e antologică - e drept că şi textul e spumos, actorii au pe ce construi. În plus, Caramitru se mişcă bine, pare antrenat, parcă n-ar fi făcut administraţie atîta vreme, e natural în tot ce face, are o voce perfect strunită. Şi, ţin s-o spun, în Eduard, Caramitru e complet diferit de cel din Creon, precedentul rege pe care l-a făcut sub direcţia lui Tocilescu. M-a impresionat mult Crina Mureşan (contesa de Salisbury), o actriţă matură, plină de forţă, capabilă de multe nuanţe - tragismul se îmbină la ea cu fragilitatea şi cu ironia -, capabilă să atingă tensiunea care contrastează bine cu frivolitatea afişată a regelui. Şi ea rosteşte foarte bine (cum rar se aude la actorii din generaţia ei). Crina Mureşan şi Ion Caramitru încheagă o relaţie adevărată în spectacol, toţi ceilalţi actori joacă mai mult sau puţin singuri, par a spune monologuri chiar şi cînd nu despre aşa ceva e vorba; sînt, totuşi, vizibile cuplurile Daniel Badale (Prinţul de Wales) - Constantin Dinulescu (Lordul Audley), sau Ion Caramitru - Andrei Aradits. Foarte bun în rolul lui e Eusebiu Ştefănescu (Contele de Warwick), un actor serios, care îşi ştie foarte bine meseria şi pe care, cu părere de rău, îl văd prea rar. Corect, exact, ca întotdeauna, Şerban Ionescu. I-aş mai menţiona pe Daniel Badale, care creşte cu fiecare rol pe care îl face, şi pe Mircea Anca, convingător în monologul lui. E de reţinut şi Dani Popescu în cele două momente ale lui. Restul e tăcere. Şi e aşa pentru că textul oferă fiecăruia mai curînd tirade, şi nu toată lumea poate duce aşa ceva, mai ales pe scena asta uriaşă pe care un actor fără multă forţă e pierdut. Lucrul e cu deosebire supărător mai ales în partea a doua a spectacolului, complet diferită de prima, mai ales ca text, legată de ea numai prin tema onoarei, pusă acum în alt context. Aş spune, de asemenea, că şi în acest spectacol se vede bine, prea bine, diferenţa dintre şcoala veche de actorie şi cea nouă. Mulţi dintre actorii tineri nu se aud, se agită inutil, nu ştiu să-şi stăpînească vocea, n-au dicţie; scena pare prea mare pentru ei.

Ca de obicei, scenografia lui Dragoş Buhagiar e frumoasă, grandioasă şi perfect funcţională, adaptată scopurilor. Un covor verde, de efect, acoperă scena în centrul căreia e plasată o poartă enormă, multifuncţională, cu părţile laterale şi din faţă care se coboară. Scena finală, în care partea centrală a porţii se roteşte în jurul unui ax median şi devine un plan înclinat înspre spectatori e foarte ingenioasă şi evocă un pic mişcările din Cevengur-ul lui Dodin. Costumele, culorile, lumina: totul e spectaculos. Foarte amuzante sînt trimiterile la basmele contemporane: ideea se susţine, se integrează în spiritul ludic despre care vorbeam. La fel, pasajele de jazz care punctează şi comentează din off, schimbînd perspectiva (chiar dacă unele se repetă şi poate nu necesar). Şi muzica lui Iosif Herţea, pentru tobe, e frumoasă şi creează tensiunea indispensabilă.

N-aş zice, în schimb, că m-a încîntat risipa de efecte multimedia şi sonore. Şi nu cred că fără ele, partea a doua a spectacolului ar fi fost şi mai greoaie. Nu ştiu cum şi ce s-ar fi putut construi pe textul acela ca timpul să treacă mai uşor. Bănuiesc că regizorul a avut nevoie de timp, a vrut ca ideile să-şi facă loc treptat şi să se adune. Totuşi, partea a doua a spectacolului pare mult prea lungă. În orice caz, proiecţiile video nu ajută, iar repetiţiile nu dau senzaţia de acumulare, ci de redundanţă. Nu cred că teatrul poate face concurenţă cinematografului. Sigur, nu trebuie neapărat să îmbrăţişăm radicalitatea lui Grotowski , se poate folosi cîte ceva, dar parcă aici era prea mult. Şi mai ales, oricît de spectaculoase efectele şi scenografia, ele nu pot înlocui actorul.

Ce e ciudat la spectacolul acesta e că textul pare copleşit de construcţiile scenice şi nu prea trece. Nu cu el se rămîne. Se vorbeşte mult despre onoare, despre cuvîntul dat, despre puterea jurămîntului, se discută despre moralitate. Ce e mai important: să-ţi respecţi cuvîntul dat duşmanului, sau să-ţi aperi suveranul şi ţara? Mai are sens să vrei să fii om de onoare în condiţii politice limită? Are vreo noimă să-ţi înfrînezi patima, curată şi sinceră, în felul ei, ca să nu calci un jurămînt? E foarte bine că un regizor vrea să ne aducă aminte că există şi asemenea întrebări, că trebuie să ni le punem. Chiar dacă devine un pic tezist, prin repetiţie, sau în finalul în care prinţul, luat de valul victoriei, croieşte planuri de cucerire a întregii lumi, sub privirile melancolice ale regelui, mai reţinut, şi sub ploaia de cadavre pe care regizorul le aruncă din înalt. Şi totuşi, nu cred că lumea pleacă de la spectacol meditînd la temele acestea mari şi generoase. Sper să mă înşel. În orice caz, un spectacol care mai scutură din praful adunat peste "sala mare" şi care merită văzut.


Eduard al III-lea, de W. Shakespeare.
Traducerea: George Volceanov.
Regia: Alexandru Tocilescu.
Scenografia şi light design: Dragoş Buhagiar.
Muzică originală şi ritmuri: Iosif Herţea.
Mişcarea scenică şi coregrafia: Păstorel Ionescu.
Coloana sonoră: Gabriel Bassarabescu.
Regizor secund: Gabriel Iencek.
Multimedia: Daniel Gontz.
Benzi desenate în spectacol: Valentin Petuhov.
Asistent scenografie: Vladimir Iuganu.
Distribuţia: Ion Caramitru, Simona Bondoc, Daniel Badale, Mircea Anca, Crina Mureşan, Eusebiu Ştefănescu, Mihai Munteniţă, George Paul Avram, Constantin Dinulescu, Mircea Nicola, Nucu Stîngaciu, Andrei Aradits, Marius Mihăilă, Andrei Dobrin, Adrian Borcea, Marcelo Cobzariu, Emil Mureşan, Şerban Ionescu, Dragoş Stemate, Răzvan Oprea, Răzvan Hîncu, Liviu Lucaci, Alexandru Bogdan, Radu Cernat Dan, Adrian Drăgănescu, Aristiţa Diamandi, Ştefan Velichiu, Maria Velichiu, Dani Popescu, Viorel Florea, Ninel Surdu, Eduard Cîrlan, Ştefan Opreanu, Mihai Verbiţchi.
Data reprezentaţiei: 1.02.2008