Cafting şi fair-play - Eduard al III-lea

Eduard al III-lea (Teatrul Naţional Bucureşti) este un manifest politic şi un statement deontologic. Într-o Românie care relativizează haotic principii etice, care deconstruieşte public semnificaţii morale prestabilite, care branşează justiţia la eroare şi investeşte enorm în retorica disimulărilor şi camuflărilor, opţiunea regizorală are valoarea unei atitudini politice ferm afirmate şi inteligent susţinute. Tocilescu toacă tipuri de coduri etice într-o estetică cu implicaţii politice şi nu uită nici o secundă de unde a pornit: din contextul periculos de fragil al unei norme astăzi viciate - onoarea.

Tăvăleală. Mîini şi picioare care se zvîrcolesc într-o grămadă pe care fluierul arbitrului o ordonează. Meciul de rugby e prologul istoricei cafteli dintre englezi şi francezi. Un sport viril, rău, "coridic" (corelativ contemporan perfect al înfruntării internaţionale la scenă deschisă), în care fizicitatea brutală îşi dă măsura rezistenţei şi forţei, nu calcă în picioare fairplay-ul.

Încăierarea din primele secunde ale spectacolului apasă pe butonul înfruntării corp la corp, orgoliu la orgoliu şi onoare la onoare, fără milă, fără compromisuri şi fără soluţii paliative. Eduard al III-lea refuză să devină vasalul regelui francez, Ioan de Valois, avînd drepturi pe linie maternă la tronul Franţei, şi începe pregătirile de luptă împotriva francezilor. În acelaşi timp, castelul contesei de Salisbury, pe care regele englez încearcă să o convingă să-i fie amantă, este asediat de scoţieni. Pasiunea lui Eduard al III-lea pentru contesă se transformă într-o confruntare a cărei limită e moartea. Contesa (vulnerabilitatea Crinei Mureşan e dublată de fermitatea cu care îşi apără intimitatea şi onestitatea) îl aduce pe rege cu picioarele pe pămînt. Îi face o propunere atît de "moral intenţionat indecentă" (ca să fie împreună, ea ar trebui să-şi omoare soţul şi el soţia), încît Eduard îşi revine din derapajul erotic şi se pune pe exterminat francezi. Onoarea pe care contesa mizează are funcţia dramatică a declicului, a redimensionării intereselor regelui, a reordonării target-ului principal. Alexandru Tocilescu concepe un spectacol-arc, cu scene şi detalii care croşetează tema locomotivă şi aduc, fiecare în parte, amănunte relevante.

I se poate reproşa montării lungimea celei de-a doua părţi, diluarea unor momente. Există scene care, fără să-şi piardă din substanţă şi rol dramatic, ar putea să fie concentrate (scena proiecţiei bătăliei urmată de cea a înfruntării propriu-zise). Pe de altă parte, acumularea de detalii concentrice, suprapunerea de fapte concrete şi de mărturii ale temei-liant justifică, într-o anumită măsură, această desfăşurare temporală. Timpul interior al conceptului spectacolului, care implică urmărirea punct cu punct a progresiei temei, te ajută să înţelegi de ce a fost nevoie de o perioadă pre-lungită de înlănţuiri şi staţionări scenice. De ce Tocilescu a lăsat timpul să aibă răbdare cu sedimentarea jurămintelor, erotice şi politice, între care există o clară interdependenţă. Pentru ca exact fondul tematic să se poată decanta. Pentru ca să putem vedea cum se adună particulele de onoare în decizii concrete şi în luări de poziţie care nu lasă loc nici unei negocieri perverse, nici unei decapitări a cuvîntului dat. Pentru ca să memorăm momentele de atitudine tranşantă care, puse cap la cap, dau dimensiunea onoarei circulare, rotunde, salvate în final de la orice tentativă de subminare. Acest proces de conştientizare are nevoie de un start, de gradaţii, de tensiuni explozive, de liniaritate uneori, de iminente căderi şi de necesare ridicări. De ratări, de transformări şi de eseuri, în termeni de rugby.

Există cîteva redundanţe şi supralicitări (un refren cîntat de prea multe ori - "It's so fascinating" - anulează efectul scontat, proiecţia luptei şi lupta în sine, din scenă, trimit la unul şi acelaşi sens, finalul e prea explicit şi metaforizant - cînd fiul lui Eduard, Prinţul Negru, vorbeşte fascinat de ţările pe care englezii le vor distruge, de lumea care le va sta la picioare, de sus cad manechine).


O familie lexicală tare

Onoare, onorabilitate, onorant, dezonorant fac parte dintr-o familie lexicală tare în care fiecare particulă derivativă aduce un nou conţinut semantic moral. Onoarea îşi are corespondentul retoric în respect, pentru că cei care nu abdică de la respectarea cuvîntului, cei care nu devin instrumente ale disimulării flagrante îşi cîştigă dreptul la respectabilitate. Eduard al III-lea instituie un cerc virtuos spart din cînd în cînd de tentaţii şi provocări. Tocilescu reuşeşte să nu priveze textul de o poeticitate faptică, adică de un nivel doi care dă dimensiune acţiunilor propriu-zise. Regizorul echilibrează stratul poetic şi background-ul actanţial, aducînd anumite accente lexicale contemporane.

Tocilescu lucrează cu noţiuni etice liminare. Paradoxul situării lor la limita dintre asumarea pînă la capăt a cuvîntului dat, indiferent de riscurile implicate, şi devierea în capcanele trădării stă tocmai în faptul că valorile etice sînt, deopotrivă, vulnerabile şi puternice. Pe acest marcaj uneori răsturnat evoluează spectacolul. "VIP-ul" shakespearian, Eduard al III-lea, face pact cu onoarea. Un pact dus pînă la capăt în ciuda accidentelor conjuncturale.

Dragoş Buhagiar a optat pentru un singur element arhitectural multifuncţional: o poartă care la început e încadrată în dinamica meciului de rugby, pentru ca apoi să se deschidă ca o pasăre de fier şi să devină punte de confruntare între cei doi regi, loc de unde e anunţată înfrîngerea francezilor, spaţiu sub care se fac jurăminte de iubire. Cu alte cuvinte, cadrul generic în interiorul căruia diferenţa specifică între evenimente e accentuată prin diferite lăsări sau ridicări ale elementelor componente.

Umorul e contrapunctul pe care regizorul ştie exact în ce situaţie de tensiune sau totală relaxare (scena în care Eduard al III-lea îşi "cenzurează" poetul) să-l introducă. Eduard al III-lea e un spectacol etic şi politic. Un spectacol în care respectarea publică a cuvîntului dă peste nas ipocriziei, iar nerespectarea împinge lama de cuţit în gît.

Lui Ion Caramitru îi reuşeşte foarte bine slalomul dificil prin "locaţiile" onoarei, prin denivelările şi repunerile în drept ale jurămintelor. E purtătorul - cu o frazare impecabilă a accentelor etice -, cînd seducător, cînd cinic al pilonilor spectacolului. Alături de el se impun Şerban Ionescu, Daniel Badale, Dragoş Stemate, Andrei Aradits, Constantin Dinulescu.

Eduard al III-lea, în viziunea lui Alexandru Tocilescu, e contemporan prin dezbaterea tematică pe care o lansează, prin statement-ul pe care îl susţine.

---

Nu uitaţi: Apaludaţi doar dacă - şi cât - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.