Regele şi Contesa - Eduard al III-lea

Noua şi mult aşteptata premieră a Teatrului Naţional din Bucureşti - Eduard al III-lea de Shakespeare - a fost proiectată să fie evenimentul de referinţă al primei noastre scene: un Shakespeare, pe deasupra şi inedit, un regizor de talia lui Alexandru Tocilescu, un interpret cu farmecul şi talentul lui Ion Caramitru la vîrf de carieră, scenografie de Dragoş Buhagiar, muzică de Iosif Herţea, resurse de mare montare. Directorul instituţiei şi-a reafirmat public cu această ocazie intenţiile de a marca un act de cultură demn de un Naţional, regizorul a găsit şi o motivare elegantă ideologică cu care cine n-ar putea fi de acord, cînd e vorba de teme ca onoarea, demnitatea şi răspunderea gesturilor statale.

Eduard al III-lea nu e însă nici prima, nici ultima dintre piesele shakespeareane în care sunt preţuite codul cavaleresc şi respectul blazonului. Mai direct sau sugerată prin intrigi bine ticluite, morala clasică se regăseşte în mai toate dramele istorice pe care, ce-i drept, scena contemporană le ocoleşte mai cu seamă din motive de costuri. N-avem deci decît a ne bucura pentru reluarea discuţiei într-un moment în care - suntem de acord şi cu asta - societatea nu doar că ignoră "imperativul categoric" etic, dar îl şi neagă în numele unui liber arbitru distrugător.

Pe scenă se vede însă mai puţin din toate astea, prim-planul acţiunii fiind ocupat de lupta pentru putere a unui rege nedemn detronat, dar mult prea orgolios şi egoist în cele din urmă. Dacă punem la socoteală că fiul său, "prinţul negru", de care istoria avea a se teme, îşi exprimă intenţii totalitare frisonante, am putea crede că nu totdeauna din gesturile onorabile ale unui monarh ies ordinea şi morala. În fine, am putea specula mult şi bine pe seama valorii şi originalităţii, mai ales că recent descoperita piesă a lui Shakespeare e plină de fisuri de construcţie şi inconsecvenţe ideatice. (Uneori, ceea ce s-a pierdut pe drum în practica scenei e bine să fie lăsat ca atare, fiindcă prea adesea posteritatea critică a avut dreptate.)

Cum să ne explicăm, de pildă, fractura atît de vizibilă dintre cele două părţi, prima consumîndu-se în tonul unei drame de alcov, cealaltă în iureşul unui război la vedere, mai ales cînd personaje dintr-o parte dispar în cealaltă, iar unele, precum Contele de Salisbery, n-au nici un fel de justificare. Regele însuşi, Eduard al III-lea, ca personaj, cunoaşte o metamorfoză bizară, de la un act la altul trecînd de la un stadiu uman - un om între oameni - la altul rigid, fără sentimente (doi inşi într-unul). Spectacolul nu are cum să ocolească acest deficit de structură al piesei.

Impecabilă în dificila ei elaborare artistică şi scenotehnică din partea a doua a confruntărilor pe cîmpul de bătălie, montarea străluceşte însă doar în partea întîi, dominată fiind de întîlnirea dintre rege şi contesa de Salisbery, la al cărui castel poposeşte. Jocul de-a şoarecele şi pisica dintre cei doi, din momentul în care, îndrăgostindu-se, monarhul ia drept avansuri gesturile de curtoazie ale contesei, e anunţat de începutul promiţător al spectacolului, un meci de rugby în care popularul rege arbitrează printre supuşii săi o competiţie de agrement, transformînd scena într-un spaţiu al dezinhibării totale. În ordine firească, el îşi părăseşte şi mai departe obligaţiile regale, cerşind dragoste unei femei a cărei morală puritană o împiedică să-i răspundă la fel.

Povestea celor doi e cuceritoare, urmînd meandre psihologice subtil studiate de autor şi tălmăcite printr-un bric-à-brac spectaculos. Teren teatral numai bun de desfăşurare pentru actori, care se lansează cu toată ştiinţa şi plăcerea într-un dublu de mare virtuozitate. Crina Mureşan, actriţă de mare forţă dramatică, în acelaşi timp fragilă şi transparentă, începe ca o Medee în luptă cu lanţurile punţilor castelului asediat. Zbuciumul exterior va trece curînd în pieptul ei firav, în care n-ar ezita să-şi împlînte pumnalul pentru a respecta jurămîntul sfînt al căsătoriei. Actriţa vibrează ca o coardă întinsă, păstrînd un echilibru admirabil între demnitatea ţinutei şi clocotul lăuntric. Ion Caramitru începe ca un rege vagabond, trăind în acest episod în afara canoanelor regale, ticluind scrisori de amor şi punînd la cale planuri de cucerire. Postura îi convine de minune actorului. Drama se insinuează în momentul refuzului contesei, tot pe calea firii, regele acceptînd motivele omeneşti ale despărţirii, fiindcă, altfel, pe cale regală, şi-ar lua singur obiectul poftit. Şi Caramitru ne convinge că avem în faţă un astfel de monarh, care va închide mai tîrziu între paranteze avîntul nesăbuit al inimii din respect pentru tron şi supuşi. E la început jucăuş, tandru, punînd accente ilare în situaţia sa de tomnatic îndrăgostit, apoi ceva mai grav, revenind la obligaţiile regale. Simpatizat de public, în ciuda gestului său "imoral", Eduard e deja învingător.

Piesă în piesă, actul iubirii nepermise pentru contesa de Salisbury e cel mai reuşit din spectacolul Naţionalului bucureştean, în care regizorul a făcut să funcţioneze omogen trupa de tineret (excelent patosul romantic al lui Daniel Badale, care ascunde cu tîlc planurile unui cuceritor fanatic) şi veteranii teatrului, între care îl remarcăm pe Constantin Dinulescu (contele de Derby), bătrîn şi devotat războinic prin gura căruia filozofează despre viaţă şi moarte autorul însuşi. (Scena dintre el şi Badale din timpul asediului este dintre cele mai bune ale spectacolului.)

Ne-ar trebui o cronică întreagă să lăudăm frumuseţea şi ingeniozitatea decorurilor lui Dragoş Buhagiar, care nu ratează niciodată şansa de a mai marca un punct în competiţia cu scena. Montarea monumentală Eduard al III-lea semnată Alexandru Tocilescu cred că este, după o carieră de noi toţi apreciată, prima de o asemenea anvergură a regizorului. "Ein Mann ein Vort", zice Toca cu privire la angajamentul său faţă de Teatrul Naţional. Cuvîntul dat merita respectat.