Mister(ul) Shakespeare - Eduard al III-lea

Shakespeare, zic unii, n-a existat. Negaţia s-a asociat persoanei sale nu în chip de metaforă lirică, precum s-a întâmplat cu Eminescu în frumoasa poezie a lui Marin Sorescu, ci în chip de pamflet fulminant sau de rece demonstraţie academică.

Astfel, sonetele i-au fost atribuite unuia sau altuia dintre protectorii săi nobili, iar piesele, unuia sau altuia dintre dramaturgii contemporani, mai tari decât el la capitolul acte oficiale, sau chiar unuia sau altuia dintre colegii lui actori, mai tari la capitolul... talent histrionic decât cel care, în Hamlet, juca, modest, rolul Fantomei.

Cu atât mai mult i-a fost pusă la îndoială paternitatea unei piese pe care, până în secolul al XVIII-lea, nimeni nu visase, măcar, să i-o atribuie: Eduard al III-lea. Într-adevăr, coperta elegant înflorată a unei ediţii purtând, clar, locul şi data tipăririi - Londra, anul 1596 - nu pomeneşte nimic despre autor, deşi titlul integral al cărţuliei ne comunică, într-o engleză emoţionant arhaică, faptul că piesa era, în mod evident, binecunoscută spectatorilor: Domnia regelui Eduard al treilea - aşa cum a fost de-o sută de ori jucată prin cetatea Londrei. Această scriere enigmatică, despre care încă nu ştim totul, poate fi acum văzută şi în cetatea Bucureştiului, pe scena cea mare a teatrului său cel (mai) mare, Teatrul Naţional, în regia lui Alexandru Tocilescu şi avându-l ca protagonist pe Ion Caramitru. Din spectacol vom afla, poate, mai multe despre Shakespeare; şi, cu siguranţă, mai multe despre noi.

... Asta pentru că Eduard al III-lea vădeşte deopotrivă fineţe a analizei psihologice şi amploare a viziunii epice - caracteristici recunoscute, ce-i drept, ca aparţinând scriiturii celui mai mare dramaturg al tuturor timpurilor. Piesa face parte din categoria dramelor istorice inspirate din viaţa şi faptele unor personaje reale (s-ar înscrie, aşadar, printre "cronicile istorice" shakespeariene, alături de texte precum, de pildă, Richard al II-lea, Richard al III-lea, Henric al V-lea ş.a.m.d.); astăzi, am numi-o istorie romanţată. Eroul titular, Eduard al III-lea (1312-1377), a fost unul dintre cei mai însemnaţi monarhi britanici, dar şi unul dintre cei mai "controversaţi" regi din Europa, întrucât lunga lui domnie (o jumătate de secol!) a marcat începutul celui mai lung conflict ce a opus vreodată două ţări: Războiul de 100 de ani dintre Anglia şi Franţa. Un război iscat din pricini succesorale, pentru că Eduard era, prin mamă (Isabelle, poreclită şi la louve de France, lupoaica Franţei), nepotul lui Filip cel Frumos, regele francez ai cărui fii aveau să dispară în floarea vârstei, unul după altul, fără a lăsa moştenitori, efect (se zvonea pe-atunci) al anatemei zvârlite asupra dinastiei Capet de către Cavalerii Templieri, persecutaţi de Filip - oricine a citit faimosul ciclu de romane Regii blestemaţi de Maurice Druon îşi aminteşte, desigur, de complicatele iţe ce manevrau, pe-atunci, politica statelor şi viaţa oamenilor.

Textul (tradus în româneşte de George Volceanov) decupează din biografia suveranului englez un interval eroic - asaltul victorios asupra ducatului Acvitaniei -, aşezându-l însă într-o "ramă" de evenimente în parte modificate sub raport cronologic, geografic etc., în parte inventate, pur şi simplu. Interesant este, cu deosebire, faptul că o secţiune consistentă a piesei - şi prima jumătate a spectacolului - focalizează asupra unui incident aşa-zicând particular, a unui incident ce ţine nu de istoria "mare", ci de existenţa măruntă a făpturilor vii, fie acestea capete încoronate ori bieţi muritori de rând: pasiunea subită şi devastatoare pe care i-o stârneşte lui Eduard contesa de Salisbury, soţia unui lord fidel regelui. E greu de spus dacă avem de-a face aici cu un episod real sau cu o ficţiune artistică; amatorii de coincidenţe semnificative trebuie să noteze însă, oricum, că este vorba despre aceeaşi contesă de Salisbury căreia i se datorează instituirea a ceea ce avea să rămână, până astăzi, suprema distincţie britanică - Ordinul Jartierei. Întâmplarea îl "umanizează" pe Eduard al III-lea, atât în ipostaza sa re(g)ală, verificabilă istoric, cât şi, mai ales, ca personaj dramatic, iar înfruntarea dintre cele două caractere (monarhul atotputernic, dar înduioşător de vulnerabil sufleteşte, şi femeia lipsită de apărare, dar inflexibilă şi de neînfrânt), cu modulaţiile ei diverse, mergând de la eroic la comic şi înapoi, oferă un spectacol în sine, din plin exploatat în mizanscena lui Alexandru Tocilescu.

Întrucât cronicarul este legat profesional de TNB, consideraţiile sale în privinţa montării vor fi minime şi vor evita orice apreciere valorică; celor interesaţi nu le rămâne decât să procedeze singuri la "diagnostic", după ce vor vedea spectacolul. Ei trebuie să afle, deocamdată, doar că autorul decorului şi al costumelor este Dragoş Buhagiar, colaborator constant atât al regizorului, cât şi al Naţionalului bucureştean, că muzica i se datorează lui Iosif Herţea, iar mişcarea scenică, lui Păstorel Ionescu; la imaginea plastică a spectacolului au mai contribuit Daniel Gontz (multimedia) şi Valentin Petuhov (benzi desenate). Distribuţia, destul de mare, pe măsura numărului considerabil de personaje, îl are în frunte, cum am spus, pe Ion Caramitru, aflat la primul său rol pe scena TNB (al cărui director general este) după circa patru decenii de la debut - debut ce s-a produs chiar în acest teatru. În Contesa de Salisbury îi dă replica, invitată la TNB, Crina Mureşan, actriţă la Teatrul Odeon, dar activă şi pe alte scene (precum, de exemplu, Teatrul "Bulandra", unde, ca protagonistă a spectacolului Elizaveta Bam după Daniil Harms, a fost nominalizată în 2006 la premiul UNITER pentru Cea mai bună actriţă în rol principal). Alte roluri importante sunt susţinute de Simona Bondoc (regina Philippa, soţia lui Eduard), Daniel Badale (prinţul de Wales), Şerban Ionescu (regele Ioan al Franţei), Constantin Dinulescu/Alexandru Georgescu (lordul Audley), Eusebiu Ştefănescu (Warwick), Dragoş Stemate/Răzvan Oprea (Charles, fiul regelui Franţei), Andrei Aradits/Axel Moustache (secretarul regelui), Mircea Anca, George Paul Avram, Liviu Lucaci, Răzvan Hâncu, Alexandru Bogdan, Emil Mureşan, Marcelo Cobzariu, Aristiţa Diamandi.

Ca să închei, cum am început, cu o referire la poezia lui Sorescu, Teatrul Naţional din Bucureşti îşi asumă, prin acest spectacol, misiunea deopotrivă complicată şi fascinantă de a face ca, pentru spectatorul român, toate aceste întâmplări şi personaje să poarte, de-acum încolo, un singur nume: Shakespeare.