Un rege îndrăgostit - Eduard al III-lea

Relaţiile dintre oameni sunt aceleaşi din Evul Mediu până azi. Nu credeţi? Mergeţi la Naţionalul din Bucureşti, Tocilescu şi Caramitru vă vor convinge!

Spre sfârşitul bătăliei cu regele francez, când victoria englezului Eduard devine iminentă, regele e anunţat că fiul său e la mare strâmtoare, înconjurat de duşmani. Suita îi cere să trimită ajutoare: regele refuză, acum e momentul când tânărul prinţ are ocazia să arate că e un adevărat luptător, un bărbat pe care se poate conta. Dacă moare, i se vor acorda onorurile cuvenite. Aşa cum joacă Ion Caramitru această scenă, nu e clar dacă el chiar crede în ce spune, sau e doar neputinţa personajului de a iubi şi de a se sacrifica pentru cineva până la capăt sau lasă destinul să lucreze şi să decidă soarta unui bărbat, oricând un rival la tron.

De câte ori spectacolul explorează aceste ambiguităţi ale spiritului uman - în luptă pentru tron, pentru iubire, pentru teritorii - suntem gata să credem că piesa e scrisă de Shakespeare şi că regizorul Alexandru Tocilescu a izbutit încă odată să introducă în circuitul contemporan al ideilor şi sentimentelor câţiva oameni cunoscuţi datorită lui, câteva dubii care până acum nu ne nelinişteau peste măsură. Somptuosul decor al lui Dragoş Buhagiar permite şi stimulează sincronia: avioanele de la Pearl Harbor sunt continuarea elanurilor distructive medievale, brutalitatea s-a despersonalizat, dar a rămas o constantă a impulsurilor umane.

Spectacolul începe cu mimarea unui joc de rugby, produs britanic al încercării de a impune reguli, când bărbaţii vor să concureze pentru superioritatea unuia asupra celuilalt. În această prefaţă, Regele Eduard - Ion Caramitru - este arbitru, pe parcurs el devine jucător, ba chiar la un moment dat, sătul de primitivismul jocului în echipă, ar opta pentru o partidă în doi, promiţând intense satisfacţii. Piesa de dragoste din interiorul piesei de război e jucată alternând candida implicare cu ludica detaşare. E marea măiestrie a lui Caramitru de a exprima organic, cu haz şi tristeţe, cu inteligenţă şi simpatică neghiobie dorinţa de a o aduce în patul lui de om căsătorit, tată a 12 copii, pe tânăra contesă. Comentariul muzical (Iosif Herţea) dă un ritm haios-inteligent acestor eforturi. Contesa de Salisbury (Crina Mureşan) care prin consimţământul ei ar fi putut poate schimba soarta Engliterei se angajează aproape tragic în refuz, uitînd că insistenţele ei l-au oprit pe rege la Castel. Actriţa joacă bine şi adevărat linia aleasă, dar pe măsură ce se angajează în apărarea onoarei, uită de cochetăria iniţială.

Pornit în trei dimensiuni, stimulând bucuria asociaţiilor şi satisfacţia frumosului accesibil, în partea a doua ritmul bătăliilor acoperă ritmul cuvintelor, dispare senzaţia de elaborare în favoarea celei de cuminte înşirare a scenelor şi din acest moment şi dramaturgia devine suspectă, pare că şi autorul (Shakespeare sau nu) e mai puţin iscusit. Din păcate, spectatorul pleacă răzbit de lentoarea ultimei părţi, uitând parcă de încântările care i-au smuls aplauze în partea întâi. Antrenând o numeroasă distribuţie, cu partituri mici, dar importante pentru evoluţia dramei (şi a istoriei), spectacolul se dovedeşte a fi o grea piatră de încercare pentru profesionalismul trupei de la Naţional. Nu lipsesc momentele unde interpretarea se apropie de sens (Constantin Dinulescu, Eusebiu Ştefănescu, Şerban Ionescu), dar când acţionează la un loc, actorii, unii dintre ei speranţe ale scenei româneşti, tropăie ca nişte recruţi de-abia încorporaţi. Ar fi fost de aşteptat ca în partea a doua, Daniel Badale să devină un pol al conflictului, dar polarizarea se produce nu datorită interpretării, ci soluţiei regizorale din final. Situat deasupra tuturor, în armură, Prinţul Negru vrea să impună continuarea luptei, deşi am fost martorii sacrificiilor pe cât de sângeroase, pe atât de inutile, în timp ce tatăl de pe podeaua scenei spune că e suficient.

Arbitrul s-a retras din joc. După cum se ştie, a urmat haosul.