Pe genericul final al primului său lungmetraj, Clerks ('94), făcut cu o sumă insignifiantă, ce n-ar fi acoperit nici măcar costurile apei plate cerute de Julia Roberts la o filmare, Kevin Smith le mulţumea lui Richard Linklater, Spike Lee şi Jim Jarmusch "pentru a fi deschis calea". Evident, era vorba de a mai face cinema într-adevăr indie, cum şi cu cine te taie capul, pe bugete infime, în epoca marilor studiouri. Dincolo de frumuseţea gestului, ar trebui poate spus că, exceptându-l pe radicalul Jarmusch, ceilalţi au cochetat din când în când cu lucrul în cadrul sistemului: Lee cu Summer of Sam sau The 25th Hour, Linklater întâi cu eşecul de proporţii The Newton Boys ('98), apoi cu un neşteptat succes de casă în 2003, School of Rock. [În 2006 aşteptăm A Scanner Darkly.] Şi că mult înainte au existat părinţii, cum nu se poate mai diferiţi, ai filmului independent american, cei doi John - Cassavettes şi Waters! Doar că, în urma succesului unui festival ca Sundance (fondat de unul dintre cele mai mari staruri hollywoodiene, Robert Redford), marile case de producţie şi-au tras divizii aşa-zis independente ce scot anual producţii tot mai formatat/mimetice. Drept care apar, la acelaşi Sundance, multe filmuleţe făcute cu bani puţini şi teme mai grele (alienarea adolescentină, criza familiei etc.) decât în blockbusterul zilei. Doar că, în general, sunt doar atât: filmuleţe. Unele corecte, bune, plăcute (Monster, Napoleon Dynamite, Pieces of April, Thirteen), altele jenante de-a dreptul (Garden State). Moment în care poţi dispera, întrebându-te unde s-au ascuns cineaştii americani realmente interesanţi, personali, singulari. Mai ales când Sam Raimi face Spiderman-i, Bryan Singer X-Men-i şi Superman, Soderbergh (ce câştiga cândva Cannes-ul cu Sex, lies and videotapes) n-a mai făcut ceva decent de multişor, deşi bugetele i-au crescut astronomic, iar fraţii Coen...
Există, desigur demenţii bricoleuri/reciclatori, crescuţi cu ochii-n video ca Tarantino sau Rodriguez, care se descurcă binişor de capul lor şi mai au timp să-i sprijine şi pe alţii (Eli Roth, de exemplu). Sau tartorii a ceea ce criticul B. Ruby Rich numea în '92 new queer cinema - Gus van Sant (aterizat puţin prin mainstream la mijloc de deceniu 10, dar repede revenit la amicii & libertatea cu care pornise), Gregg Araki (revenit în 2004 cu un fabulos Mysterious Skin), Todd Haynes - preocupat acum de o "biografie" ce se anunţă cel puţin ciudată a miticului Bob Dylan, intepretat de o pleiadă de actori de diferite vârste, sexe & rase! Plus că, periodic, mai apare câte un nume promiţător, ce fie confirmă în timp (Darren Aronofsky, John Cameron Mitchell, al cărui Shortbus e deja terminat), fie alternează reuşite & eşecuri (ultra-cinicul Todd Solondz), fie dă cu mucii în fasole (Don Roos). Cea mai recentă/aşteptată (la cotitură) speranţă fiind Richard Kelly, semnatar al unui cultissim Donnie Darko (2001) şi selectat în competiţia oficială canneză de anul acesta cu Southland Tales, proiect epatant măcar prin ambiţia uriaşă (caracteristică şi debutului): un thriller futuristic apocaliptic şi muzical, ale cărui prime 3 părţi vor fi lansate pe net (ca graphic novels), următoarele 3 capitole constituind filmul propriu-zis.
Şi să nu uităm că venerabili marginali cu o carieră în afara sistemului, precum maeştrii ororii, Capenter şi Romero, încă regizează şi par în plină formă. Ca şi inclasabilul Lynch. Concluzia e că cinematograful independent american e bine, trebuie doar să ştii unde să-l cauţi...