Întâi, cred că ar trebui să clarificăm termenul. Ne referim doar la poveştile plasate în timpuri mai mult sau mai puţin îndepărtate, dominate de costume şi frazări caudate, nu la orice period piece, care alege fie un personaj real, fie un eveniment important pentru a porni la (re)construcţia unei epoci. Mai e şi problema disocierii între frescele epice monumentale ce pretind a fi corecte dintr-un punct de vedere al faptelor şi adaptările unor romane sau piese clasice a căror acţiune se petrece în vremuri de demult.
Apoi, adesea trecutul se vede cu totul altfel - modificat/deformat de optica prezentului. Mai ales cel recent. Avem astfel nenumăratele filme despre Holocaust şi WWII, cu viteji soldaţi americani, eventual britanici şi caricaturi odioase pe post de adversari nazişti/fascişti. Dar mai nici unul care să exprime/explice cu adevărat oroarea. Excepţii: Schindler's List sau Thin Red Line. De obiceiul ăsta al tuşelor grosolane, filmul s-a dezbărat într-o măsură abia o dată cu trauma numită Vietnam, pe care cinematografia americană n-a obosit s-o investigheze. Cea mai ciudată realizare cu/despre lagărele de concentrare rămîne încă (pe veci?) nevăzută: The Day the Clown Cried, producţia care l-a nenorocit pe Jerry Lewis, povestea clovnului neamţ ajuns, asemeni legendarului pied piper, escortă pentru copilaşi spre camerele de gazare de la Auschwitz.
Alte exemple? Filmul istoric a făcut harcea-parcea Antichitatea. Din el am învăţat că sclavii erau buni, nobili şi drepţi (Spartacus, Ben Hur, The Gladiator), iar stăpînii erau degeneraţi sadici şi/sau laşi, că grecii de odinioară erau cu toţii heterosexuali (Troy) - iar cînd cineva a îndrăznit să spună altceva, s-a trezit cu ameninţări şi procese pe cap - vezi încercarea lui Oliver Stone de a reconstitui vremea şi portretul lui Alexandru Macedon (Alexander). Ce să mai vorbim de Evul Mediu?! De eternul conflict anglo-scoţian ştiam, dar de dreptul "primei nopţi" şi mizeria în care trăiau bieţii scoţieni aflăm doar din Rob Roy şi Braveheart, ca şi de o grămadă de întîmplări pe care istoria a uitat să le consemneze. Iar dacă tot sîntem pe tărîmul Albionului, să nu uităm de toţi Henric-ii şi Richarzii sau de biata Elizabeth, eroină a mai multor filme decît ar încăpea în pagina asta.
Şi ca să nu ziceţi că am ceva cu Hollywood-ul, nici Eisenstein nu s-a ruşinat să transforme cazul revoltei echipajului Crucişătorului Potemkin din 1905, dincolo de meritele & invenţiile tehnice, în veritabilă propagandă comunistă. Ca şi Alexandr Nevsky ('38), făcut în prag de război chiar la cererea lui Stalin, pentru a încuraja poporul cu exemplul unui brav conducător rus ce-a înfrînt invadatorii germani. Şi nu e greu să citeşti nici în primul Ivan cel Groaznic ('45) un portret al liderului luminat, puternic şi glorios; nu şi în a doua parte ('46), dezaprobată de puterea sovietică tocmai pentru că insista mai curînd pe imaginea deloc măgulitoare de tiran bîntuit de paranoia. Oricum, toate filme făcute să vorbească, dincolo de masca trecutului, în primul rînd şi mai ales despre prezentul Rusiei de atunci.
Mai departe, nici Franţa n-a reuşit să-şi rezolve pe peliculă problemele de conştiinţă legate de colaboraţionism sau criza algeriană. Deşi există Pontecorvo şi La Battaglia di Algeri ('66), film-reper pînă azi - dacă nu ca morală, măcar pentru forţa vizuală şi emoţională. Dar, pînă la urmă, este acurateţea cel mai important lucru? Şi se învaţă istoria la cinema? Acestea sînt întrebări la care fiecare îşi dă proriul răspuns. Asumîndu-şi, desigur, consecinţele.