"With your hands on your head or on the trigger of your gun?" e interogaţia imperativă ce deschide una dintre cele mai bune piese militant/politice vreodată comise. Contextul fiind acela în care ei îţi dau buzna în viaţă şi casă, izbind uşa de perete. S-ar putea argumenta că e singura întrebare care să merite un răspuns ferm.
Dacă vă întrebaţi cine sunt "ei", să ştiţi că subiectul nostru nu e paranoia (deşi...), ci o altă tendinţă recurentă a cinematografului - politica, ce altceva?! Pentru că ne-am extinde prea mult, am decis să ocolim filmele de propagandă, fie aceasta anti- sau pro-nazistă, anti-comunistă, anti-marijuana (Reefer Madness!), sovietică (Eisenstein). Ca şi documentarele, satirele şi acei cineaşti la care militantismul bate talentul şi/sau construcţia narativă - Ken Loach, de exemplu.
Unul dintre curentele implicate e neorealismul italian. Atitudinea critică e evidentă, fie că vorbim de viaţa cruntă a pescarilor sicilieni (La terra trema a lui Visconti) sau de aerul fantezist în care îşi îmbrăca Vittorio De Sica Miracolo a Milano, unul dintre primele filme asupra căruia planează spectrul malefic al exploatărilor de petrol, ce bântuie încă imaginarul cineaştilor - vezi recenta radiografie a intereselor şi traseelor din excelentul Syriana.
Următoarea generaţie italiană a fost şi ea preponderent interesată de politici - fie sociale (Francesco Rosi), fie colaboraţionism, fascism şi corupţia puterii (Il conformista şi 1900 ale lui Bertolucci). Tot un italian, Gillo Pontecorvo, semna în 1966 La Battaglia di Algeri, arătând tacticile de gherilă tot mai crunte (astăzi li s-ar spune terorism) aplicate de Frontul de Eliberare Naţională din Algeria împotriva la fel de odiosului ocupant francez. Un răspuns francez a venit abia acum, într-o poveste ieşită din mintea unuia dintre cei mai consecvenţi cineaşti politici, Costa-Gavras, Mon colonel - film ce abordează istoria mai nuanţat şi la scară mai mică decât înflăcărata capodoperă a lui Pontecorvo. Gavras şi-a construit cariera denunţând cu măiestrie atrocităţi - fie că vorbeşti de asasinatul politic (Z), caricaturile de procese staliniste (L'aveu), consecinţele catastrofale ale implicării a SUA în America Latină sub pretextul combaterii comunismului (État de siège, Missing) etc. Idee apropiată şi lui Oliver Stone în Salvador. Iar dacă suntem la capitolul comunism, devastatorul sistem represiv a fost obiectul a două dintre cele mai bune creaţii ale polonezului Andrzej Wajda, Man of Marble şi Man of Iron.
Pentru că am amintit paranoia, sentimentul a avut o glorioasă carieră în timpul războiului rece, mai ales la Hollywood. Nici nu e greu să înţelegi resorturile care-au dus la un film de duritatea originalului The Manchurian Candidate ('62, Frankenheimer) cu spălări pe creier şi asasini programaţi de sovietici pentru a putea ajunge să controleze America (de departe, cea mai paranoidă cinematografie postbelică). Tot în anii '70, Alan J. Pakula realiza trei thillere consecutive în aceeaşi vână: Klute, The Parallax View (din nou programarea şi conspiraţii întunecate), All the President's Men ("afacerea" Watergate). Campionul rămâne, însă, clar, Stone, al cărui JFK e un exemplu fascinant de exerciţiu paranoid. Aşa cum consecvent e şi americanul John Sayles, disecând represiunea sindicatelor (Matewan), corupţia (City of Hope, Silver City) sau controlul prin teroare (Men with Guns).
Cât despre terorism, Munchen-ul lui Spielberg e una dintre rarisimele tentative de-a analiza implicaţiile şi resorturile fenomenului. Şi poate cel mai bun film politic recent. Dovadă, ca şi istoria doar aparent despre mccarthy-ism (simpatiile "roşii" i-au interesat şi pe Tim Robbins în Cradle Will Rock şi Warren Beatty în Reds) a lui Clooney din Good Night, and Good Luck., că genul nu e nici pe departe epuizat. Şi n-am ce să fac dacă practic toate filmele de gen relevante sunt (cel puţin) cu simpatii de stânga.
Şi pentru că am început citând un imn punk, mi se pare potrivit să închei la fel: "It's up to you not to heed the call-up"...