Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Articole diverse

Top 10 - Muzici suicidare


Re:publik, noiembrie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"I chose not to choose life. I chose something else." zicea din off un tip într-unul din filmele-cult ale generaţiei mele. Şi cam asta e şi povestea noastră. Nu (doamne fereşte!) vreun ghid sau îndreptar în acest sens, cu atît mai puţin o listă exhaustivă. Pur şi simplu, o trecere prin cîteva din acele muzici ce îţi vorbesc cu atîta intensitate a durerii, tristeţii, furiei, angoasei ş.cl. încît să-ţi dea senzaţia că nu mai poate fi loc de viaţă după/dincolo de ele. Fatalmente (da, ştiu cum sună alegerea termenului în context...) e o selecţie profund subiectivă şi minată suplimentar de starea de moment, gusturi şi alte alea.

Cinstit vorbind, un astfel de top ar trebui umplut cu clasici - nici un reprezentant, oricît de sumbru & morbid, al culturii pop nu i-a egalat vreodată în materie de punere în sunet a dezastrului de a fi; dar cred că e prea snob (şi... suicidar) să începi să scrii despre Bach, Schubert, Şostakovici, Rahmaninov ş.a.

O dată acestea stabilite, te trezeşti cu un shortlist de vreo două ori juma' mai mare şi începi să te gîndeşti cum alegi mai departe. Aşa dispar compilaţiile - deh, e mult mai uşor să strîngi laolaltă chestii depresive din varii surse; plus că acolo e vorba de un alt soi de coerenţă. Apoi îi tai pe cei prea făţiş "pe subiect" (Swans, Tuxedomoon, Diamanda Galas). Renunţi şi la aceia care trimit la fel de mult la altele - fie că vorbim de alcoolizarea extremă (Tom Waits) sau baladele asasine (Nick Cave) - şi la cei prea obscuri.

"And the reasons?" ca să-l citez iar pe personajul de la început. Dincolo de filiaţia cu tema numărului "there are no reasons"... E drept, dumnealui vorbea de heroină, dar asta ne duce oricum la venă, cum ar veni tot on topic. Ce-a rămas pînă la urmă, citiţi, judecaţi & (re)ascultaţi şi singuri.


Sageata 10. Pink Floyd - The Final Cut (1983, Columbia/EMI)

Ultima creaţie a teribililor tipi (etapa Gilmour nu se pune!) şi preambulul clar al opurilor solo (chiar mai personale) ale lui Roger Waters. O deconstrucţie aproape insuportabilă în minuţiozitatea ei a iluziilor numite speranţă (The Post War Dream), apropiere (Your Possible Pasts), iubire (piesa-titlu), politică (Not Now John, The Fletcher Memorial Home), viitor (Two Suns in the Sunset) şi mai ales război bun & drept (The Hero's Return, The Gunners Dream, Southampton Dock). Deopotrivă ironic, cinic, panicat şi implorator, nostalgic după fantasme ale unei altei lumi (im)posibile, scăldat în sunete stranii care-ţi lovesc urechile şi zgîlţîie sufletul, se stinge brusc susurîndu-ţi ameninţător & ameţitor we were all equal in the end, împingîndu-te hipnotiza(n)t drept sub roţile camionului de care ţi-a vorbit pe ultima sută de metri.


Sageata 9. Radiohead - Amnesiac (2001, EMI)

Subestimat sau ignorat de-a dreptul la apariţie, e singurul argument serios pentru categorisirea oxfordienilor drept muzică "de venă". Plonjeu fără plasă într-o lume ceţoasă şi anamorfotică, în care nimic nu e sigur şi toate drumurile se dovedesc fundături letale. De la ritmul inexorabil & ultraprocesat al tobelor din deschidere la trompeta lui Humphrey Littleton pe care se articulează cîntecul funebru (pe bune!) din final (Life in a Glasshouse), prin nenumăratele încarnări ale vocii (ba ultra-filtrată, ba complet despuiată) lui Thom Yorke - de la geamăt la falset angelic şi de la murmur la scrîşnet - şi prin varii influenţe (extremişti electronici ca Autechre sau Squarepusher, obscurităţi post-punk, jazz), o călătorie fără întoarcere în abisurile unei minţi care a pierdut totul, inclusiv (sau mai ales) legătura cu lumea şi căreia nu-i mai rămîne decît să se închidă în casă, uitînd de tot (titlul nu e întîmplător) pînă cînd se aneantizează.


Sageata 8. Manic Street Preachers - The Holy Bible (1994, Epic)

Nu (doar) pentru că a tot fost citit ca testamentul lui Richey James ori pentru destinul suicidarului chitarist & creier al MSP în prima încarnare. Ci fiindcă e încheierea firească şi mai radicală & sfîşietoare a unei posibile trilogii a angst-ului existenţial în prag de mileniu cosmopolit & uniformizat; a tinereţii torturate ce nu-şi găseşte rostul, vrea să schimbe lumea, realizează că n-are nici o şansă (ifwhiteamerica..., P.C.P.) şi neputinţa o înnebuneşte (Yes, Archives of Pain, Revol, Mausoleum, The Intense Humming of Evil), o face să-şi dorească să meargă pe zăpadă fară să lase urme (4st 7lb), apocalipsa personală (She Is Suffering, Die in the Summertime) alternînd cu revolta. Totul îmbrăcat în chitări furioase şi pasaje de o melodicitate care devine cu atît mai înspăimîntatoare. Un urlet de furie/disperare ce te duce drept în iadul în care să-ţi dai foc în piaţa publică murmurînd why do anything when you can forget everything rămîne singura opţiune.


Sageata 7. Suicide - Suicide: The First Album (1977, Bronze Records/Mute)

Alegerea asta sună oarecum redundant, dar Alan Vega & Martin Rev au tot zis că şi-au ales numele ca o celebrare a vieţii! Idee cu nimic mai provocatoare/absurdă decît atitudinea acestor art rock-eri new-yorkezi care-au renunţat la chitări inventînd un stil (doar voce & sintetizatoare) - copiat de o întreagă generaţie new wave/industrial în anii '80 - şi au mixat ca nimeni alţii performance art şi spirit rock'n'roll. Stilul, dacă trebuie unul, s-ar numi synth/electro-punk (deşi Vega zicea odată că e doar "New York city blues"). Electronic, minimalist şi apăsător, şoptindu-ţi sinistru că America îşi ucide tineretul (Ghost Rider), fantomatic (Rocket USA), de o senzualitate mohorîtă (Cheree), dar nu mai puţin intensă (Girl), portretizînd teatral & posedat lumea străzii şi declinul (Johnny, acel urlet insuportabil, inuman de 14 minute numit Frankie Teardrop), vitriolant politic (Che), are nevoie doar de 7 piese (definitive!) ca să pună perfect în ritm & cuvinte angoasa şi înstrăinarea urbană, post-industrială, post-umană ş.cl. Un lamento glacial al fiinţei dezumanizate care nu mai poate decît să înghită toate pastilele din lume pînă cînd creierul s-a prăjit complet.


Sageata 6. The Jesus and Mary Chain - Darklands (1987, Blanco Y Negro/Warner Brothers)

Da, Psychocandy ('85) e debutul fulminant, mega-influent şi revoluţionar (& după unii niciodată egalat) care-a schimbat rău faţa muzicii. Dar minunea mai reţinută orchestral de după e adevărata revelaţie. Poveste de dragoste ratată-pe muchie-pierdută. Despre haosul interior (Darklands), nostalgia dăruirii totale şi viaţa în negru (Happy When It Rains), a-i dori fiinţei iubite să pice dracu' moartă pentru că te-a tîrît în iad şi te-a lăsat acolo să te dezintegrezi (aparent senina & sedata Nine Million Rainy Days), neputinţa de-a mai sta cînd de fapt nu tu eşti cel care pleacă (April Skies şi de ce mă duce piesa asta cu gîndul la T.S. Eliot?!), sărutări cu sîrmă ghimpată (Cherry Came Too), blocaj & pierderea sinelui (On the Wall) şi un pic de speranţă pe final, dar tot în ploaia care e unul din leitmotive (About You). Poate părea iniţial lejer, dar ajung cîteva ascultări ca să descoperi, dincolo de vocile calde ale fraţilor Reid, instrumentaţia plăcută, învăluitoare şi de reverb-uri, sufletul chinuit & contorsionat ce se zbate în infernul propriilor limite şi eşecuri.


Sageata 5. The Smiths - The Queen Is Dead (1985, Sire Records)

Esenţa a ceea ce face din The Smiths cea mai importantă trupă (most inspirational, apud NME) britanică (Manchester...) a deceniului 9: amestec (Bigmouth Strikes Again) nedecantabil de tristeţe (Never Had No One Ever), nelinişte, umor negru-absurd (Frankly, Mr Shankly, Vicar in a Tutu) şi căldura amară a vocii lui Morrissey. Capodoperă indie ce strînge toate durerile şi spaimele singuraticului om contemporan, îmbibată de referinţe cinematografice, televizuale, literare, sexual-ambigue (atît de multe încît ar umple lejer revista...), începînd de la titlul venit din romanul sulfurosului Hubert Selby Jr. (Last Exit to Brooklyn), corul murmurat în deschiderea piesei-titlu (samplat din The L-Shaped Room), trecînd prin obligatoriile referinţe la Wilde (una din obsesiile lui Morrissey) - vezi mai ales Cemetry Gates - pînă la suprema declaraţie de dragoste din There Is a Light that Never Goes Out. Dar mai ales pentru că pune acea întrebare cumplită, zguduitoare, asupra căreia nu e bine să zăboveşti prea mult: if you're so very entertaining why are you on your own tonight... Ca şi cum te-ai scufunda în propriile sentimente/trăiri pînă la paroxismul în care inima nu mai poate & plesneşte.


Sageata 4. Siouxsie & The Banshees - Peepshow (1988, Geffen)

O rapsodie (vezi magnificul closer) de nevroze venită de la trupa uneia din cele mai tari femei din rock, care atunci cînd a lăsat baltă The Bromley Contingent a dat lumii cîteva din cele mai bune momente gotice (pe vremea cînd asta însemna ceva) & de post-punk. De la gloriosul single ultra-ritmat ce l-a precedat (Peek-A-Boo) şi pînă la The Last Beat of My Heart - piesă care-ar trebui să fie în orice top de cîntece de dragoste şi o voce care îţi sfîşie sufletul - te trece prin vigniete demne de un Tod Browning bine tripat (Scarecrow, Carousel, Burn-up), intoxicîndu-te cu tristeţea lui cînd glacială (Rawhead and Bloodybones) cînd flamboaiantă (Ornaments of Gold, Rhapsody) şi lăsîndu-te hipnotizat să te faci scrum în focul propriilor pasiuni.


Sageata 3. Joy Division - Unknown Pleasures (1979, Factory/Qwest)

Fundamental, mereu citat/copiat/pastişat, rămîne unul din cele mai tari debuturi din toate timpurile, îmbibat de groază, alienare şi angoase pe care muzica rock nu şi le prea imaginase pînă la cei 4 băieţi din Manchester (din nou!). Vocea lui Ian Curtis, undeva la jumătatea drumului dintre cîntat şi vorbit, melodiile sumbre ale lui Bernard Sumner, instrumentaţia, strania producţie (în plină eră punk) a lui Martin Hannett, sunetele inserate (sirena de ambulanţă, sticla care se sparge) - toate se combină în ţipătul disperat al unei fiinţe care nu vrea decît să comunice, să stabilească o legătură, oricare. Nu e loc de umor/ironie aici, doar disperare în stare pură. Un basm morbid şi entropic cu repetiţii maniacale (feeling feeling feeling...), vise care se sfîrşesc întotdeauna, schilodire interioară, un dans sincopat în pragul nebuniei, romanţe asasine, însingurare mai ales. Şi spaima că nici măcar a loaded gun won't set you free.


Sageata 2. Bauhaus - The Sky's Gone Out (1982, A&M)

Al treilea album al tătucilor din Northampton ai goth rock-ului e o plimbare (going to hell again), punctată de chitara (cînd furibundă, cînd rece) lui Daniel Ash, synth-uri glaciale & vocea, pendulînd între murmur şi urlet, a lui Peter Murphy, dincolo de acele Silent Hedges ale sănătăţii mintale, drept în inima bolnav/tremurătoare a căderii şi descompunerii. De la dementa prelucrare din deschidere după Third Uncle (Brian Eno), prin ameninţătoarea In the Night, acru-amara Swing the Heartache, teatrala Spirit, epica în trei părţi The Three Shadows, suav-strania All We Ever Wanted Was Everything pînă la înspăimîntătoarea Exquisite Corpse (care zice că viaţa e vis, dar tot ce-a precedat-o strigă "coşmar"), e un inventar histrionico-isterico-disperat (în versuri suprarealiste, doar parţial coerente, pandant perfect/psihotic la instrumentaţia care le îmbracă) al ultimelor răbufniri ale lucidităţii în clipa cînd realizezi că-ţi pierzi minţile. Ca o privire finală, cînd orice speranţă s-a dus, spre încheieturile tremurînde, wrist on to the razor slides.


Sageata 1. The Cure - Disintegration (1989, Elektra)

Dacă am oareşce dubii despre ordinea de mai sus, nu e loc de nici unul în privinţa acestui punct terminus. Nu s-a făcut vreodată (şi nu cred că se va mai comite) un poem mai intens, prăbuşitor, disperat despre cenuşa & scrumul care rămîn (din tine) atunci cînd dragostea s-a dus. Pentru felul fără egal în care ştie să alterneze o istorie rupătoare în simplitatea ei (Plainsong) cu nostalgia extremă după lucruri imposibile (Closedown, Last Dance), un Love Song ardent cu psihoza pură (Fascination Street) sau atmosfera de b-movie cincizecist (Lullaby, paradoxal cea mai uşurică piesă a albumului). Pentru că dacă nu te-au dat gata regretele din Pictures of You, atunci Prayers for Rain şi The Same Deep Water as You oricum te fac zdrenţe (nu există poveşti de sufocare/despărţire care să poată sta lîngă ele). Iar Disintegration vine să-ţi dea în cap exact cînd credeai că ai înţeles ce se întîmplă cu omul care-şi plînge răscolitor inima frîntă, spunîndu-ţi că de fapt both of us knew how the end always is, cum ar veni nu poţi să mai dai vina pe nimeni/altul şi nimic nu e tocmai ce părea. Astfel că pe finalul fără titlu care demolează orice urmă de speranţă/viitor (another time undone hopelessly fighting), nu mai poţi decît să o porneşti uşor, drept prin apa tot mai adîncă aşteptînd să te înghită, cu tot cu amintirile care nu te mai lasă să trăieşti.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Carmen Mezincescu


Alte articole

 O săptămână la Salzburg - Însemnări din festival, George Andrei
 Opeth contra Dream Theater - Artmania, 2019, Cristian Geambaşu
 Dirijorul Yuri Botnari oferă acces gratuit la CD-ul său cu Simfonia I de Ceaikovski, Comunicat de presă
 Ediţie jubiliară cu numărul XX - Festivalul Internaţional Enescu şi muzica lumii, 2019 la Sinaia, Comunicat de presă
 Moştenitorii României muzicale: pianista Axia Marinescu la Sala Radio, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer