Muzeul de pe Lindenstrasse este unul dintre cele mai vizitate muzee germane. 3,5 milioane de oameni l-au văzut în primii cinci ani de la deschidere
A fost conceput de cunoscutul arhitect Daniel Libeskind, care în 1989 a câştigat concursul la care au participat 165 de arhitecţi
Muzeul găseşte noi modalităţi de a suscita interesul vizitatorilor, dar face statistici pe teme actuale, invitându-i să spună, de pildă, dacă sunt de acord ca Turcia să adere la UE
Ca să vizitezi Judisches Museum, adică Muzeul Evreiesc din Berlin trebuie să fii conştient că patru ore nu sunt suficiente că să vezi tot. Asta mi s-a întâmplat când, după un timp de petrecut în trei sferturi de spaţiu muzeal, m-am trezit anunţată că e deja ora 20 şi că muzeul se închide. Când au trecut patru ore? Am mai vizitat muzeul şi acum patru ani, când l-am traversat pe tot, dar într-o goană de două ore. Acum am ratat una dintre cele mai frumoase săli, dedicată familiei. Un perete întreg plin cu fotografii de familie, obiecte diverse şi un ecran pe care erau proiectate "home movies" din anii 1931-1936. Poate data viitoare voi sta mai mult.
După ce treci de controlul magnetic de la intrare, ca în aeroport, şi ajungi la casa de bilete, eşti întrebat şi din ce ţară vii. De ce? Pentru statistică. Nu eşti lăsat să intri cu bagaje şi palton. Primul spaţiu, la parter, se desfăşoară pe trei coordonate. Trei axe: a Exilului, a Holocaustului şi a Continuităţii. Trei axe ca trei străzi, cu fals caldarâm şi falşi pereţi albi, străpunşi de geamuri dincolo de care sunt expuse, prea îndepărtat, fotografii, documente şi obiecte. Două fotografii cu Steffi Messerschmidt cântând la acordeon şi ţambal. Steffi s-a născut în 1920. Arestată de nazişti, a murit la Auschwitz. La fel ca majoritatea membrilor familiei Naftalies din Berlin-Wedding, dintre care doar fiul, Manfred, a supravieţuit, pentru că a fost trimis în Anglia, în cadrul acelei operaţiuni prin care 10.000 de copii evrei din mai multe ţări au primit găzduire în Albion. La etaj, în altă sală, poţi vedea şi secvenţe din documentarul Into the Arms of Strangers, nominalizat în 2000 la Oscar. Majoritatea acestor copii nu şi-au mai revăzut părinţii. O maşină de cusut Singer care a aparţinut unui croitor evreu, bancnote cu figura lui Moise de la Theresienstadt sau o scrisoare trimisă nu se ştie cum de un deţinut de la Auschwitz te lasă să recompui singur memoria afectivă din spatele geamului. Obiectele au o memorie. Un etaj mai sus vei găsi valiza cu care dirijorul Erich Eisner a fugit în Bolivia.
Dar ce mai poţi spune când în cadrul expoziţiei permanente consacrate istoriei iudaismului în Germania, poţi pipăi două pietre funerare din Spandau care sunt din sec. XIII? Din Axa Holocaustului am ajuns într-o sală care nu exista acum patru ani. Ea e dedicată lui Arnold Bernstein, care a înfiinţat o linie transatlantică Germania - SUA, şi care, după ce a fost închis de nazişti, a reuşit să fugă în SUA unde a murit, în 1971. Tot aici e şi biografia lui Albert Einstein, pe care o poţi urmări interactiv pe calculatoare. Începe în glumă, cu o animaţie în care savantul cu păr explodat traversează timpul înapoi, ca o cometă. Îi poţi descoperi întreaga viaţă prin texte, fotografii, materiale audio, copii după documente şi manuscrise. Copilăria şi tinereţea, cele două mari iubiri, ciudăţeniile, invenţiile, dar şi sprijinul acordat mişcării sioniste, agnosticismul şi pacifismul.
Centrul de Educaţie Rafael Roth are mai multe astfel de "poveşti", pe care le poţi consulta pe calculator. In dicţionarul pus la dispoziţie l-am găsit şi pe Paul Celan. Tot printre noutăţi am descoperit din loc în loc nişte ecrane unde erai invitat să votezi cu da sau nu ("Ja oder Nein"). Verde pentru da, roşu pentru nu. De pildă: Aţi fi de acord ca propriul dumneavoastră copil să se căsătorească cu cineva de altă cultură? 73% răspunsuri cu da, 27% nu. Sau: I-ai permite Turciei să adere la UE? 47% da, 53% nu. La al treilea ecran a trebuit să aştept pentru că înaintea mea erau un adolescent cu mama lui, francezi, iar băiatul apăsa de mai multe ori pe butonul cu nu. Când am plecat, am descoperit şi întrebarea: "Crezi că toţi cei născuţi în Germania în 9 februarie 2008 (n.red.- data când am vizitat muzeul) ar trebui să primească cetăţenie germană? Majoritatea, 69%, a fost de părere că da.
Cred că cel mai eficient exponat din muzeu, în sensul că îţi apropie foarte mult trecutul, sunt fotografiile "stereoscopice" ale lui August Fuhrmann, precursoarele jurnalelor de actualităţi. Luate în timpul primului război mondial, aceste fotografii în adâncime, pe care le vezi azi printr-un fel de binoclu încastrat îţi deschid nişte pieţe şi nişte străzi din Polonia, populate de oameni care te sperie, pentru că par, aşa în relief cum sunt, vii şi foarte asemănători ţie. Timpul e abolit. Strada Mare din Lodz are aceleaşi case ca azi, fotografia prinde chiar razele de soare de pe case. Impresia e fantastică. Păcat că nu poţi sta mai mult, te dor genunchii de la scăunelul de lemn pe care ai stat. Fireşte, pe cele trei niveluri ale expoziţiei, unde traversezi istoria şi personalităţile care au trasat-o găseşti mereu informaţie sub formă de touch screens, informaţie audio la căşti, sau audio-video, cum sunt cele 16 cuburi cu fotografii însoţite de poveşti ale unor tineri şi copii evrei din 1946 până recent. Poţi citi explicaţia, dar o poţi şi auzi în căşti, în timp ce te odihneşti pe perne în formă de cub.
Muzeul Evreiesc a fost conceput de cunoscutul arhitect Daniel Libeskind, care s-a născut în Polonia de după război şi a emigrat în Statele Unite. El a câştigat în 1989 un concurs la care au participat 165 de arhitecţi. Muzeul a fost inaugurat oficial la 9 septembrie 2001. Nu oferă doar spaţiu de expunere, dar şi spaţii pentru reculegere şi rememorare. Un astfel de spaţiu, intitulat "Frunze care cad" are pe jos inele de metal. Eşti rugat să calci pe ele. Zgomotul pe care-l fac paşii tăi e sinistru. Proiectul "Fallen Leaves" a fost realizat de artistul Manashe Kadishman, născut în 1932.
Pe lângă expoziţia permanentă pentru care, am mai spus-o, nu sunt suficiente patru ore, mai poţi vedea expoziţii temporare. Regulat au loc aici concerte, conferinţe, diverse întâlniri. Nu e un spaţiu închis şi sumbru în care memoria Holocaustului să apese ca o piatră de mormânt, ci unul dedicat culturii evreieşti, celebrându-i vechimea, continuitatea şi contribuţia la istoria şi civilizaţia omenirii. Şi e extrem de serios. Nu-i de mirare că e plin de turişti şi că e recomandat şi în revistele de cinema editate zilnic cu ocazia Festivalului de film, al căror interes, fireşte, ar fi să te ţină în sala de cinema.