Berlinala 58: mai mult trupă decît elită

Decretat - de către o comentatoare recentă - "mai exaltant" decît Festivalul de la Cannes, Festivalul de la Berlin (a 58-a ediţie) nu a fost decît un pariu ratat de a confirma acest lucru...


O selecţie dezamăgitoare

Pe hîrtie lucrurile arătau mai bine. A 58-a ediţie a Berlinalei nu putea să nu ademenească orice cinefil cu perspectiva unui program oficial din care nu lipseau veterani precum Mike Leigh (deja recompensat cu distincţiile supreme la Cannes şi Veneţia), cineaşti solizi precum Robert Guédiguian (un abonat al Berlinului) sau Erick Zonca (după o pauză de aproape 10 ani de la emoţionantul La vie rêvée des anges), încă-tineri prodigioşi precum Paul Thomas Anderson (Ursul de aur pentru Magnolia) şi deja-descoperiţi exaltanţi precum mexicanul Fernando Eimbcke (aflat la al doilea film după minunatul Temporada de patos)... Dar, la faţa locului (vorba Ninei Cassian), "faţa locului era umflată": după cîteva zile de proiecţii dezamăgitoare, în care revelaţiile se lăsau aşteptate (şi aşteptate au rămas), apetitul cinefililor (critici sau simpli spectatori) a scăzut la zero, fiind înlocuit de lehamite şi plictis.

Hiba nr. 1 a selecţiei păstorite de Herr Dieter Kosslick - directorul mereu vesel al Berlinalei - a fost că, punînd deoparte cele cîteva (totuşi!) titluri interesante, nu prea ai avut ce să vezi, iar ce ai văzut a fost adormitor. Peliculele asiatice, de pildă; recunosc - spăsit - că eu, personal, am o problemă cu ele. Exceptînd acele filme care te copleşesc prin măiestrie (gen Lust, Caution al lui Ang Lee, văzut la Veneţia) sau extravaganţă vizuală (cele ale lui Wong Kar-wai, Kim Ki-duk, Kitano şi alţi cîţiva asiatici über-celebri - văzute fie la Cannes, fie la Mostra veneţiană), peliculele "medii", să zicem, nu prea au destule cîrlige să mă ţină în sală. Codurile culturale sînt în asemenea măsură deosebite de ale noastre încît, atunci cînd filmul nu compensează acest handicap prin "ceva" capabil să mă pasioneze - un stil foarte personal, o poveste nemaivăzută, servită de un scenariu cu adevărat original etc. -, îmi vine să ies după jumătate de oră... Şi ies! Am ieşit, prin urmare, atît de la filmul chinez recompensat cu Ursul de argint pentru scenariu (In Love We Trust de Wang Xiaoshuai), cît şi de la cel sud-coreean (Night and Day de Hong Sangsoo) nerecompensat, din fericire, cu nimic. Primul părea (încă) o "felie de viaţă" din China contemporană, filmată plat, cu interpretări oarecare. Premisa era totuşi provocatoare: o femeie recăsătorită, din clasa de mijloc, află că fetiţa ei suferă de leucemie şi trebuie operată cît mai degrabă; cum nici ea, nici fostul soţ (un "dezvoltator" imobiliar) nu au acel tip de măduvă necesar transplantului, singura soluţie ar fi să se "reunească" pentru a mai face un copil. Toate bune şi frumoase, exista - aici - destulă materie pentru a bifa, în treacăt, cîteva tabuuri ale Chinei de astăzi, cum ar fi interdicţia de a avea mai mult de un copil sau "adulterul" (acceptat interconjugal şi motivat medical). Ce face, în schimb, regizorul? Ia melodrama şi, fără a o scutura cu totul de clişee, o întinde leneş pe ecran - cu, drept singură "originalitate", împărţirea poveştii în "stînga" (viaţa femeii) şi "dreapta" (viaţa fostului soţ) -, lăsînd spectatorul să se descurce, timp de peste două ore, cu aceste semne de circulaţie... După două viraje prin cartier, am considerat c-am văzut destul. Al doilea (turnat la Paris - din care nu vezi mare lucru) era povestit ca un jurnal al personajului principal (un pictor), nevoit să plece din ţară în urma unor probleme cu drogurile. Individul (căsătorit; vorbeşte cu nevastă-sa noaptea la telefon şi plînge) trage la un fel de pensiune, se plimbă toată ziua prin oraş, reîntîlneşte o fostă iubită (acum căsătorită) care trage de el să facă sex (dar el nu mai vrea) şi cunoaşte două conaţionale, studente la Belle Arte: una este clar atrasă de el, dar pictorul abia o bagă în seamă, în timp ce cealaltă (egoistă şi foarte zgîrcită) îl atrage foarte mult - dar ea abia îl bagă în seamă. Şi tot aşa. Problema e că nu înţelegeai, văzînd doar filmul, că individul avea peste 40 de ani (amănunt important!), el arătînd ca orice asiatic, adică indistinct; şi, de asemenea, nu te lămureai dacă el este chiar retard sau doar se preface. Aşa că am zis că n-are rost să mă prefac că-mi place filmul şi-am plecat, lăsîndu-l pe pictor să deambuleze - ca boul - în continuare prin Parisul-care-nu-se-vede...

Filmele franţuzeşti, pe urmă; două erau într-adevăr 100% made in France (Il y a longtemps que je t'aime, debutul scriitorului Philippe Claudel, şi Lady Jane - mă rog, nu sună prea franţuzeşte... - al lui Guédiguian), al treilea (Julia) era regizat de un francez (Zonca), dar filmat în SUA şi vorbit în engleză. Singurul care chiar merita văzut era doar primul, Claudel povestind - inteligent şi emoţionant - o dramă cu twist final, care "rearanja" filmul ca un thriller. Foarte bine interpretat (de o Kristin Scott-Thomas lipsită de orice glamour şi de fragila Elsa Zylberstein, perfectă în rolul surorii mai mici), Il y a longtemps... are - cred, de pe acum - şanse la Césarurile anului viitor. Guédiguian, în schimb, se îneacă într-o poveste deja-văzută, plasată tot în Sud, cu o vendetta aparent moartă şi-ngropată (şi răscoaptă, ca formulă de film) care revine la suprafaţă în prezent, aducînd nenorociri ce se vor de tragedie greacă (copil răpit şi ucis sub ochii mamei), dar nu sînt decît neplăcute (inclusiv vederii). În fine, mult-aşteptatul Zonca a prilejuit cea mai mare dezamăgire cu acest remake-care-nu-e-remake (autorul dixit!) după Gloria lui Cassavetes - un film interminabil, incoerent şi strident, care începe aşa şi-aşa, continuă prost şi se termină dezastruos, singurul lucru cît de cît notabil fiind interpretarea sinucigaşă a Tildei Swinton în rolul unei alcoolice ce răpeşte un copil (şi aici!), după care e tot mai depăşită de situaţie.

Cu excepţia titlurilor despre care voi vorbi în continuare, celelalte filme din selecţia oficială nici nu mai merită amintite.


Ce a fost bun

De departe, filmul cel mai entuziasmant al Berlinalei a fost cel al lui Mike Leigh, Happy-Go-Lucky! A stîrnit ropote de aplauze la proiecţia de presă - poate şi pentru că, pînă atunci, lumea adormise în săli la filmele precedente... sau plecase, ca mine.

Filmul este precum titlul lui - şi, mai ales, precum irezistibila sa protagonistă, Poppy: sprinţar, vesel şi fără griji. A fost şi o surpriză să-l vedem pe Leigh într-o formă atît de "lejeră" - deşi, să ne amintim, şi Secrets and Lies avea momentele lui de umor! - după filme atît de sumbre şi de fără speranţă precum Naked sau Vera Drake. Dar filmul este (iarăşi, ca protagonista) matur şi înţelept - genul acela de înţelepciune care nu ia o moacă morocănoasă, găsind că viaţa, în ciuda încercărilor ei, are şi părţi bune; seninătatea e, pînă la urmă, o chestie de temperament: totul e să nu le observi, iar dacă le observi, să nu le pui la inimă, iar dacă le pui la inimă - să treci repede peste ele, învăţînd ceva din asta... Interpretată mai-empatic-nu-se-poate de Sally Hawkins ("Ursul" pentru rol feminin şi, iarăşi, un premiu garantat la Bafta!), Poppy este centrul de greutate - uşor ca un fulg - al poveştii, dar Leigh are generozitatea de a oferi tuturor actorilor (inclusiv celor din roluri secundare) cele "15 minute de faimă". Este o performanţă de control şi de (aparentă) lipsă de efort în acest amestec de tensiune-cît-p-aci-s-ajungă-dramă (scenele cu instructorul de şoferi sînt fabuloase!) şi ilaritate-virînd-brusc-spre-dramă (ca în momentul, absolut antologic, cu profesoara de flamenco). Film nu "mare", dar bun, entertaining şi pentru toate vîrstele, Happy-Go-Lucky are ceva intoxicant - de la buna-dispoziţie contagioasă la "mantra" instructorului cu nervii la pămînt, pe care oricine vede filmul o va repeta la final: "ENRAHA, ENRAHA"! Foarte diferit, al doilea lungmetraj al tînărului Eimbcke - Lake Tahoe - a fost favoritul meu pentru "Ursul" de regie; n-a fost să fie, acesta ducîndu-se (cumva previzibil) spre P.T. Anderson şi al său turmentat There Will Be Blood (de altfel, tot un premiu de consolare, "Ursul de aur" găsindu-şi o destinaţie stupefiantă: Tropa de elite, un blockbuster brazilian copiat (stilistic) după Cidade de Deus!). Eimbcke nu schimbă stilul, nici tematica din anteriorul Temporada de patos (un minimalism riguros, dar deloc rece, şi o sensibilitate foarte fină faţă de lumea adolescenţilor), doar că filmează în culori de astă dată. Lake Tahoe (titlul se explică la final) este splendid filmat, cu un leitmotiv vizual dat de fade to black-uri lungi, cadrele fixe au o siguranţă şi un rafinament ce-ţi rămîn pe retină, dar - ce este mai important - această lentoare este perfect adecvată subiectului: un fel de Căldură mare (schiţa lui Caragiale) înăbuşind, cu pudoare, o durere profundă... Irezistibil de ilar, pe alocuri (genul acela de absurd à la Tati), neaşteptat de emoţional, alteori (momentul bătrînului care-şi găseşte cîinele sărind fericit în curtea unor străini este de o tristeţe ce recheamă în memorie Umberto D!), Lake Tahoe a fost mini-capodopera Berlinalei - pe drept cuvînt răsplătită cu două premii: Alfred Bauer (pentru inovaţie) şi FIPRESCI.

Nu a fost rău nici italianul Caos calmo - ecranizare după romanul omonim al lui Sandro Veronese; o premisă aparent "necinematografică" (un personaj - Nanni Moretti, jucîndu-se pe sine - rămîne zile în şir pe băncuţa din faţa şcolii unde învaţă fiica sa, după moartea tragică a soţiei) este transformată de regizorul Antonello Grimaldi într-o sursă surprinzătoare de vivacitate graţie dialogurilor inteligente şi a interpretărilor (Valeria Golino, Isabella Ferrari, Hyppolite Girardot, Denis Podalydès şi, mai ales, Alessandro Gassman - excelent în rolul fratelui!).


Moarte la Berlin

Aproape două filme din trei, la Berlinală, au fost "despre" Moarte. Au murit copii, neveste, taţi, fraţi, angajaţi - asta, fireşte, pe lîngă "răii" care trebuia să moară, din filmele cu împuşcături. Cel mai violent a fost, fireşte, filmul lui P.T. Anderson - recompensat şi la Oscaruri; despre el (care va ieşi şi pe ecranele noastre), vedeţi aici.

Dar fenomenul este interesant, pentru că - în mod clar - regizorii & scenariştii nu "s-au vorbit" pentru a vorbi, brusc şi la unison, despre moarte. A fost o ediţie, aşadar, destul de funebră: un fel de "glamourockorama" (Madonna, Rolling Stones-ii...) ascunzînd, sub covorul roşu, cadavre în serie... Şi, ţinînd cont de faptul că anul acesta, în februarie, la Berlin a fost soare şi destul de cald, cadavrele s-au descompus sub preş.

N-a fost miros de bere, schinken şi cartofi cu cîrnaţi; a fost miros de cinema fezandat.