Pe 9 februarie 2008, în a treia zi de Berlinala, a avut prima proiecţie şi cel de-al doilea scurtmetraj românesc din selecţie, Târziu. Filmul de absolvire al lui Paul Negoescu, nominalizat şi la Premiile Gopo, se înscrie în noul trend lansat de Cristi Puiu şi conturat de Radu Jude şi de alţii. Dialoguri ca-n viaţă, aparatul de filmat urmărindu-şi personajele şi mutându-se de la unul la altul, impresie de naturaleţe, minimă folosire a mijloacelor. Subiectul e simplu: un tânăr reporter de la o televiziune de ştiri (Realitatea TV, de fapt), e trimis să realizeze un material la fostul său liceu, despre un profesor acuzat de pedofilie. Însoţit de operator (Constantin Diţă), reporterul interpretat de Andrei Mateiu se vede nevoit, pentru a încropi un material, să-şi sune un fost coleg (Tudor Aaron Istodor), de la care să ia un CD cu nişte imagini. Asta după ce în debutul filmului îi explică unei colege că nu vrea să reia relaţiile cu foştii colegi de liceu. Târziu mi se pare cel mai desăvârşit dintre filmele lui Paul Negoescu, aflat pe creasta noului val al cinematografiei române.
În acest an la Berlin sunt destui români, parcă mai mulţi decât în alţi ani, deşi doar două scurtmetraje fac parte din selecţie. Cei mai mulţi au venit pentru market. În Martin-Gropius-Bau, cunoscutul muzeu care de câţiva ani găzduieşte piaţa de filme, bannerul standului românesc de la etaj te izbeşte de cum intri. Mihai Gligor, directorul Asociaţiei pentru Promovarea Filmului Românesc, organizatorul standului, spune că dacă anul ăsta avem stand am putea avea şi în anii următori. Totuşi, chiria e piperată, circa 10.000 de euro pe toată perioada festivalului. Iar spaţiul nu foarte mare, de fapt românii şi-au făcut loc pe o parte din spaţiul ocupat anul trecut de ţările baltice, lucru ce nu s-a lăsat fără supărări. Mihai Gligor mai spune că interesul organizatorilor merge mai puţin spre standuri naţionale şi mai mult spre achiziţionare de filme, de aceea prezenţa APFR e cu atât mai fericită. La realizarea standului au mai contribuit CNC şi ICR Berlin, cu sume mai mici.
La Berlin i-am mai întâlnit pe Tudor Giurgiu, pe Antoine Bagnianinchi de la Independenţa Film, pe Mihai Chirilov (care face parte din juriul Teddy) şi pe Ioana Uricaru, co-scenarista la Periferic, alături de Cristian Mungiu, proiect pe care îl va regiza Anatol Reghintovschi şi care participă în Co-production Market. Ioana Uricaru face un doctorat în cinema la Los Angeles, iar întâlnirea ei cu "delegaţia română" într-un restaurant din Potzdamer a fost fericită nu doar pentru că fumatul era permis. De fapt, mi-am spus că voi începe cu aceste rânduri: la Berlin nu mai poţi fuma decât în stradă. În foarte puţine restaurante fumatul mai e permis, în hotelurile legate de festival nu se mai fumează decât, eventual, în ţarcuri speciale. E cu totul altfel decât anul trecut, când nu doar că puteai fuma în hotelul Hyatt, aşteptând să-ţi vină rândul la calculator, dar aveai la dispoziţie sticle cu apă plată gratis. Acum nu se mai fumează, iar apa se distribuie în pahare. Regim de austeritate? Poate.
După There Will Be Blood, mai dezamăgitor decât se aşteptau mulţi, dar care conduce în preferinţele juriului de critici tocmiţi de revista Screen International pe durata festivalului, am văzut sâmbătă un foarte frumos film mexican, care sper să ia un premiu. Lake Tahoe, al doilea film al tânărului (născut în 1970) Fernando Eimbcke, venit acum câţiva ani în Berlinale Talent Campus, e cinema adevărat, un film construit în linişte, într-un oraş din Peninsula Yucatan unde oceanul e cu totul absent, urmărind un tânăr care şi-a lovit maşina de un stâlp şi caută un mecanic să o repare. Dacă la început eroul traversează cadrul de la dreapta la stânga, dând peste un mecanic în vârstă, cu un câine, când peste un mecanic tânăr, fan Bruce Lee, şi peste o vânzătoare adolescentă cu copil mic, treptat - adică după jumătate de film - afli că eroul era de fapt din acel oraş şi că avusese loc o dramă în familia lui. Curat, cinstit, elegant, fără artificii, dar cu o inteligenţă care irumpe din fadesuri (un sfert din el e alcătuit din negrul ecranului), filmul îi dă răgaz eroului să-şi consume timpul atemporal de după moartea tatălui şi să găsească o posibilă cale de a se pune de acord cu viaţa. Faţă de câte filme se fac azi, multe atât de lipsite de stil - numai la Berlin câte n-am văzut -, acest film simplu şi discret autobiografic, pentru că regizorul şi-a pierdut tatăl, te face să speri că se mai poate spune ceva nou în cinema.
În schimb, Julia, primul film al francezului Erick Zonca în engleză, e dezamăgitor. Remake după Gloria al lui John Cassavetes, filmul e prea lung şi prea plat, iar Tilda Swinton, deşi profesionistă şi prezentă în fiecare cadru, nu-l poate duce pe umeri. Pe mulţi din cei de-aici de la Berlin nu i-a impresionat deloc filmul, dar e foarte posibil ca actriţa să ia premiul de interpretare. De fapt, fără ea nu se făcea filmul. El intră în martie 2008 în Franţa, dar specialiştii nu-i dau mari şanse de a prinde la public.