Cel mai prost festival de serie A - Berlinala 2008

Berlinala. Cred că, după ediţia a 58-a, Berlinala va fi - fără drept de apel - cel mai prost festival de serie A! Rar am văzut, într-un festival de asemenea calibru, atîta concentrare de academism, pompierism şi monotonie anostă. Selecţia a părut scoasă dintr-o pungă de plastic sterilizată. Nicio Irina Palm - pelicula "filth & wisdom" de anul trecut! Două-trei filme bune, în rest - un deşert prespălat. Am înţeles: Cannes-ul are panaş, Veneţia are originalitate, Berlinul are... Ce are? Ah, da: are hoteluri bune.

Her Kosslick. Directorul Berlinalei, Dieter Kosslick, este mai preocupat de imaginea sa decît de cea a festivalului pe care-l păstoreşte: mustăcioară de frizer, ochelari de profesor - şi veşnice fulare în jurul gîtului (uneori, cîte-o pălărie). Se tutuieşte cu toate vedetele, pe care le trage de mîn(ec)ă cu o energie demnă de o cauză mai bună... Ar trebui să ştie că o personalitate atît de "flamboaiantă", ca a sa, nu merge cu un festival atît de sobru ca Berlinul; pare un clown, scălîmbăindu-se la intrarea într-un sanatoriu.


Iată, în ordinea vizionării, filmele din competiţia ediţiei 58:

In Love We Trust. Chinezul Wang Xiaoshuai povesteşte - molcom - melodrama unei familii de divorţaţi (două familii, deci) din clasa de mijloc în clipa în care mama află că fiica ei cu fostul soţ are leucemie; singura soluţie ar fi transplantul de măduvă, dar - pentru asta - ar trebui ca foştii soţi să se "reconecteze" pentru a mai produce un copil... Un subiect care putea fi provocator, scandalos sau hilar; este doar letargic.

There Will Be Blood. Paul Thomas Anderson se întoarce cu această ecranizare ambiţioasă după romanul Oil, al lui Upton Sinclair. Filmul este lung (158 mn), puternic (avînd în centru interpretarea hipnotică a lui Daniel Day-Lewis), pe alocuri fascinant (ajutat şi de coloana sonoră semnată Jonny Greenwood). O schimbare de stil potrivită pentru a povesti acest subiect; dar - pe ansamblu - TWBB este, totuşi, sub Magnolia... P.S.: Revelaţia se numeşte Paul Dano (puştiul din Little Miss Sunshine), aici în rolul unui predicator fanatic!

Black Ice. O melodramă cu accente de thriller "cum scrie la carte" în această propunere (jetabilă) din partea Finlandei. Regizor este Petri Kotwica, iar cei trei actori principali (două femei şi un bărbat) joacă destul de bine (unii cronicari au vorbit despre "intensitate bergmaniană"!) - insuficient, însă, pentru a salva "Gheaţa neagră" să se topească, lăsînd în urmă purceluşi de cerneală.

Lake Tahoe. Mexicanul Fernando Eimbcke (care-a trecut pe la Talent Campus-ul berlinez înaintea primului său film - minunatul Temporada de patos) reuşeşte o capodoperă minimalistă pe un subiect semi-autobiografic (moartea unui părinte, resimţită de nişte copii). Prima parte este Jarmusch + Caragiale ("Căldură mare"), a doua adaugă o tristeţe discretă care e numai a lui. Eimbcke scoate efecte comice sau dramatice insolite din folosirea interstiţiilor negre (precum cartoanele din filmele mute, dar fără scris).

Julia. Ce risipă de talent: Erick Zonca (autorul acelui splendid prim film, La vie rêvée des anges; deja 9 ani de atunci...) revine cu un (nemărturisit) remake la Gloria lui Cassavetes - care este, de la un capăt la altul, o catastrofă! Nimic nu se leagă, totul se prăbuşeşte în această poveste deja-văzută, pe care Zonca o încarcă - fatal - cu un naturalism foarte căutat. Interpretarea Tildei Swinton este singurul lucru notabil, dar şi ea oboseşte - parcă - spre final (138 min!).

Elegy. Alt efort irosit - în această adaptare pentru marele ecran a novellei lui Philip Roth The Human Animal: spanioloaica Isabel Coixet ia povestea şi o transformă în melodramă crasă, cu tot cu (aceleaşi) piese pentru pian intervenind în (aceleaşi) momente "elegiace" conform gramajului... Cîteva interpretări bune (Patricia Clarkson, Peter Saarsgard, Dennis Hopper), una cam ţeapănă (Ben Kingsley - în rolul principal) şi una excelentă (Penelope Cruz, în cel mai bun rol al său în engleză!) sînt singurele motive pentru a-l pune pe lista filmelor de văzut.

Night and Day. Sud-coreeanul Hong Sangsoo, "Henry Miller al cinematografului asiatic", pleacă la Paris - oraşul celor mai sigure succese ale sale - pentru a spune povestea (sub formă de jurnal) a unui pictor nevoit să fugă din Coreea (din motive de droguri) unde-şi lasă soţie (cu care vorbeşte la telefon noaptea) şi amintiri. Construit din frînturi, ca un puzzle, uneori amuzant, alteori perplexant, în general banal şi (deci) plicticos; sexul a rămas în Coreea de Sud...

Happy-Go-Lucky. Veteranul britanic Mike Leigh a fost - deocamdată - singura surpriză bună a competiţiei, venind cu un film la antipodul dramelor sale dark de pînă acum. Purtat parcă pe sus de aeriana sa protagonistă, Poppy (interpretată entuziasmant de Sally Hawkins), filmul lui Leigh este o comedioară lejeră, dar nelipsită de "seriozitate socială", despre o tînără institutoare în Londra de azi - mult mai matură decît pare la prima vedere - care se declară "fericită" cu viaţa sa... Obraznic şi irezistibil!

Caos calmo. Filmul lui Antonello Grimaldi (după un roman de Sandro Veronesi) este o binevenită schimbare de ton în cinematograful italian, scoţînd tot ce se poate dintr-o premisă ce pare "necinematografică": Pietro (Nanni Moretti) stă tot filmul pe o bancă în parc, vizavi de şcoala fetiţei sale, vizitat acolo de rude (cumnata Valeria Golino, fratele Alessandro Gassman - excelent), colegi (Hyppolite Girardot, Denis Podalydes, Charles Berling) şi "bifat", familiar, de obişnuiţii locului... Încă un film despre Moarte şi doliu (!), dar tratate senin, elegant.

Lady Jane. Robert Guédiguian (de obicei mai inspirat - inclusiv în precedentele treceri pe la Berlinală) îşi prinde urechile în acest amestec indigest de film noir şi dramă "a Răzbunării", plasat - ca de obicei - în Sud şi jucat - tot ca de obicei - de soţia sa, Ariane Ascaride, de data aceasta alături de Jean-Pierre Daroussin şi Gérard Meylan. Nimic special, nimic memorabil - de nu ar fi secvenţa (repetată!) a uciderii unui copil, care este gratuită şi inutil-exploatativă...


În celelalte secţiuni:

Derek. Documentarul lui Isaac Julien (narat solemn de Tilda Swinton) despre unul din cei mai subevaluaţi cineaşti britanici - Derek Jarman, care-a murit de SIDA în 1994 - este mai mult un travaliu pios, remarcabil de oarecare, în care momentele cele mai bune sînt lungul interviu cu Jarman însuşi (povestind nonşalant viaţa sa, sexuală şi artistică, ambele neconvenţionale) şi fragmentele din filmele sale (Sebastiane, Caravaggio, Edward II...) - care sînt, încă, de redescoperit.

Green Porno. O selecţie de 3 scurte (1 mn. fiecare), din cele 8 filmate pînă acum, ale Isabellei Rossellini - care face un pas mic pentru lumea insectelor, dar mare pentru lumea "filmelor pt. telefon şi iPod". Fals-naive, vizual-sofisticate şi uneori şocant de hilare, experimentele "straight to cell-phone" ale Isabellei au curaj şi panaş şi ar putea deveni o comoditate cool (cu siguranţă, mi-aş dori şi eu unul!).

My Winnipeg. Documentarul (alb-negru) al lui Guy Maddin despre oraşul său natal face parte din seria (nu foarte numeroasă) a "documentarelor poetice" - din fericire, nu în sensul acreditat la noi (unatecist), ci în acela dzigavertovian... Locuitorii Winnipegului sînt văzuţi ca nişte "somnambuli", iar oraşul canadian (aparent, "unde nu s-a întîmplat nimic") conţine un inedit folclor local, uneori suprarealist, pe care Maddin îl reciclează foarte creativ în filmul său.

Filth & Wisdom. Madonna + Regizoare + Film de 81 de minute, "gonflat" dintr-un scurt iniţial = singura vizionare de presă de la Berlinală la care distinşii jurnalişti s-au îmbrîncit, literalmente, pentru a intra în sală! Un "semn al timpurilor" pe care le trăim, efortul divei (oscilînd între stîngăcii înduioşătoare şi mici momente haioase) nemeritînd nici scuipatul, nici lăudatul. (Raisonneur este Eugene Hutz, liderul trupei Gogol Bordello, al cărui/cărei stil "gypsy-punk" este sinistru.)

14 februarie 2008