Telefonul nu prea mi-a funcţionat cum trebuie în America de Sud, aşa că filmului, săracul, i-a revenit misiunea din titlul acestui articol. Tot unor filme datorez şi descinderea programată în Argentina şi Chile, dar sarea şi piperul au venit de la coincidenţele strecurate pe parcurs.
Acum 10 ani vedeam la Cannes un film asiatic a cărui acţiune se petrecea la Buenos Aires. Vorba vine acţiune, pentru că în Happy Together al hongkonghezului Wong Kar-wai nu se întâmplă foarte multe, cu excepţia scenei de sex din prima secvenţă (şi aia da, acţiune). Există însă în el două filmări de sus, în ralanti, ale cascadei Iguazu, dublate de acordurile elegiace ale lui Caetano Veloso (Cucucrrucucu Paloma), iar perspectiva e atât de hipnotică şi de acaparantă încât aproape că te soarbe în vâltoarea de pe ecran. E suficient să-ţi doreşti să fii acolo, chiar dacă lucrul ăsta ajunge să se întâmple peste 10 ani. Coincidenţa face ca pe strada pe care am stat în Buenos Aires (Estados Unidos) să se afle, la câteva cvartale mai sus, şi restaurantul cu tango în care are loc mare parte din acţiunea (OK, neacţiunea) din film, El Sur.
Prima seară buenosaireză e rezervată unei cine cu empanadas la Josefina, un respectat critic de film argentinian cu care am fost într-un juriu FIPRESCI acum cîţiva ani. Ea mi-a găsit cazarea aici, şi, din vorbă în vorbă (majoritatea despre noul film românesc, distribuit aici cu rezultate de box-office impresionante), am aflat că cel mai tare actor argentinian, Julio Chavez, locuieşte vizavi de casa ei şi că-mi poate aranja o întâlnire. Surpriza e că nimeni dintre toţi cei pe care i-am cunoscut aici nu l-a văzut pe Julio în excelentul serial produs de HBO Latin, Epitafios, un policier sumbru cu final macabru. Nici măcar Emiliano care a văzut toate filmele româneşti, lucrează în cinema şi are ce are cu scena avortonului din 432. Şi apropo de filmul românesc, primul ziar pe care îl deschid într-o cafenea are o cronică la 432 (cotaţie excelent) şi un articol despre nominalizaţii FIPRESCI locali, printre care şi aici-botezatul Noaptea domnului Lăzărescu.
Altă seară e rezervată întâlnirii cu Alejandro, un regizor tânăr care, împreună cu alţi trei regizori şi cu doar 3.000 de dolari, a făcut un film care se cheamă El Amor (primera parte) şi care a mers foarte bine la public. Alejandro e peronist, ocazie cu care mă pun la punct şi cu politica locală. La masa la care stăm, într-o bodegă vizavi de cimitir, aterizează alţi trei băieţi care lucrează în cinema. Unul dintre ei, Matias, a făcut anul trecut un prim film, drept care îi cam sclipesc ochii când aude de festivalul Transilvania.
După câteva zile în Buenos Aires, mi se pare că toţi cei pe care îi întâlnesc au treabă cu filmul, şi încă mai am de bifat o întâlnire, cu directoarea festivalului independent, de care însă nu ştiu cum să dau pentru că i-am pierdut cartea de vizită pe care mi-a dat-o acum doi ani în Locarno. Încerc să ies din aria de acoperire cinematografică, dar n-am scăpare. Cândva după miezul nopţii, intru în barul unde am băut cea mai bună margarita cu câteva zile înainte. Peste cinci minute, Lisandro, unul dintre cei mai cunoscuţi regizori argentinieni, se aşează lângă mine, împreună cu prietena lui, Rosa, producătoare, şi... Violeta, directoarea de care vorbeam. Hotărât lucru, n-am scăpare... Şi urmează Chile, unde stau în casa lui Matias, regizorul lui En la cama, pe care l-am arătat anul trecut la TIFF, şi unde îl întâlnesc pe Sebastian, care a câştigat ultimul Trofeu TIFF cu La sagrada familia. Iar pentru ca turul cinematografic să fie complet, ajung şi în Tunquen, un mic sat rezidenţial unde a fost filmat La sagrada familia... Şi mai urmează şi Uruguay, unde gazdele mele sunt adorabila Ines (coscenarista unui film arătat la Cannes anul trecut) şi simpaticul Cote (care speră să ajungă la Cannes cu proaspătul lui debut şi care are o poveste foarte bizară cu vecinii lui de apartament din Spania). Amândoi îmi transmit salutări de la Pablo, care a câştigat TIFF-ul acum câţiva ani, cu Whisky... Iar în aeroportul de la Iguazu îl văd pe un nene în pantaloni scurţi care seamănă izbitor cu directorul festivalului de la Pusan, din Coreea. Sau poate că deja memoria mea vizuală acţionează în virtutea inerţiei...