februarie 2008
Mărturisesc că am avut emoţii înaintea concertului susţinut de Radu Lupu în compania Orchestrei din Philadelphia şi a dirijorului Charles Dutoit. Nu l-am ascultat pe pianist de mai mult de zece ani. Apariţiile sale au devenit mai rare iar înregistrări nu mai face, deşi cele vechi sunt mereu reeditate. Repertoriul, este adevărat, încă şi-l extinde, dar prudent - acum câteva săptămâni de exemplu, cu ocazia unui recital la Carnegie Hall, pianistul a efectuat o rară incursiune în muzica lui Claude Debussy. Cum va decurge deci reîntâlnirea cu un ilustru muzician?

Audiind prima parte a Concertului nr. 1 pentru pian şi orchestră de Beethoven, am avut impresia că citirea va fi corectă dar lipsită de sclipire într-o lucrare ce nu ridică mari probleme de ordin tehnic. Sunetul pianistului a rămas la fel de fin şi de transparent ca oricând, frazarea naturală, dar cumva mi se părea că artistul dorea să meargă pe o cale cunoscută fără să rişte prea mult.

Dar ce schimbare în partea a II-a! De la primele măsuri am observat o mult mai mare interacţie a domnului Lupu cu orchestra şi cu dirijorul Charles Dutoit. Dialogul a fost echilibrat dar plin de poezie, tonului sensibil al pianistului opunându-se sonorităţii bogate a corzilor şi solo-ul rafinat al clarinetului. Poate că în Rondo-ul final aş fi dorit mai multă energie, lipsa căreia a fost totuşi compensată de inteligenţa muzicienilor şi de unitatea concepţiei.

"De ce o fi renumit?", am citit un cronicar întrebându-se despre Charles Dutoit cu ocazia apariţiei şefului de orchestră la Festivalul Enescu. Deoarece dirijorul a transformat Orchestra Simfonică din Montreal într-una din cele mai bune de pe continentul american. Deoarece el ştie să facă o orchestră să evalueze la nivelul maxim al posibilităţilor. Lucru pe care l-am observat în special în Sinfonietta lui Leoš Janáček. Sunetul trompetelor a fost puternic şi percutant. Cel al trombonilor, grav şi profund. Viorile au fost luminoase, suflătorii de lemn au fost disonanţi dar nu ţipători. Cu toate acestea am simţit că interpretarea nu se încheagă, că întregul este mai mic decât suma părţilor.

Concertul s-a deschis cu Jeux, probabil cea mai dificilă lucrare a lui Claude Debussy. Provocarea constă în a extrage nuanţe şi culori dintr-o piesă în care orchestra doar rar cântă mai puternic decât piano, iar Dutoit n-a izbutit decât parţial. Programul a fost completat cu Preludiul la după amiaza unui faun, în care au strălucit flautistul Jeffrey Khaner şi compartimentul corzilor. Şeful de orchestră a frazat clar deşi ceva mai multă senzualitate ar fi fost binevenită.

Un concert care promitea şi a cărui aşteptări nu au fost întotdeauna împlinite. Dar sublima interpretare a părţii lente din lucrarea beethoveniană îmi va rămâne pentru mult timp în minte.

Orchestra din Philadelphia.
Dirijor: Charles Dutoit.
Solist: Radu Lupu.

Program:
Claude Debussy: Jeux.
Ludwig van Beethoven: Concertul pentru pian şi orchestră nr. 1 in Do Major Op. 15.
Claude Debussy: Preludiu la după amiaza unui faun.
Leoš Janáček: Sinfonietta.

Sâmbătă, 16 februarie, 2008.
Verizon Hall, Kimmel Center, Philadelphia.
Programul a mai fost interpretat pe 13, 15, 17 şi 19 februarie 2008.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus