Cînd eram mică, mama mă-nvăţa să vorbesc frumos cu oamenii, pentru că "nota face muzica". Între timp, am crescut: tot mai cred că "vorba dulce mult aduce", dar sînt din ce în ce mai convinsă că nu nota face muzica, ci partitura. Altfel spus, în cazul despre care e vorba, limbajul vulgar pe scenă/în textul de teatru, cantitatea de blesteme pe pagina dreptunghiulară nu contribuie, în sine, la calitatea unui spectacol/a unei piese, nici într-un sens pozitiv, nici într-unul negativ (aviz amatorilor care s-au ocupat cu statistica celor 274 - parcă - menţionări ale organului sexual masculin în Ziua futută a lui Nils de Peca Ştefan).
Există piese proaste în care se înjură, pe româneşte şi englezeşte, de mamă, tată, origine naţională şi organ sexual, şi piese proaste în care nu se înjură, se vorbeşte despre îngeri şi se reproduc poezii cu rimă. Iar imposibila dilemă a lui "ce înseamnă vulgar" nu e oricum rezolvabilă prin identificarea limbajului grosier. Există texte în care "suflet" pare un cuvînt mai vulgar decît orice înjurătură de mamă. Cînd îl calcă vreun vecin pe bombeu, bucureşteanul de pe RATB îl face "moldovean". Pula e numele unui oraş din fosta Iugoslavie, ceea ce nu-i împiedică pe mulţi de-ai noştri să chicotească atotştiutor cînd îl aud. Eu, una, fac parte dintr-o generaţie care a perceput visceral, întîi, apoi pe căi culturale, ca înjurături, mesaje mobilizatoare ca "Ţării cît mai mult cărbune" şi "Familia cu mulţi copii - o nobilă îndatorire patriotică". M-am simţit apoi înjurată în timpul mineriadelor, de cel care conducea pe vremea aceea România, iar tranziţia spre UE a fost o înjurătură perpetuă.
Aveam la un moment dat ideea unei discuţii pe tema Dirty words=dirty minds? (un fel de Voci vulgare=minţi murdare?), în jurul a ceea ce limbajul agresiv în dramaturgie spune despre felul în care cei care-l folosesc văd lumea/realitatea şi se raportează la ea. O majoritate impresionantă de opinii (în care mărturisesc că, parţial, mă integrez) leagă preferinţa pentru un astfel de limbaj de o atitudine revoltată, de asumarea cotidianului străzii ca sursă directă de inspiraţie, de un refuz al unei limbi prinse într-o menghină lemnoasă, de aspiraţia de a da drept de existenţă scenică şi literară unei umanităţi pînă acum ignorate, cu tot cu sociolectul ei. O altă parte a opiniilor înclină către considerarea vulgarităţilor de vocabular ca fiind un eşec al sesizării unei complexităţi a realităţii şi al exprimării ei în cuvinte; ele, vulgarităţile, mărturisesc despre o umanitate văduvită de limbaj, redusă la un etern vocativ lipsit de imperativul predicatului său.
Dar dacă, de fapt, în literatura şi dramaturgia românească, cel puţin, înjurăturile vorbesc, în primul rînd, despre un travaliu, încă în fază incipientă, al "documentării" şi "colectării de material" asupra limbii şi "omului nou" postcomunist? Un travaliu care continuă, în privinţa teatrului, pe scenă: "omul nou" şi limba lui trebuie descoperite, învăţate, reinventate artistic...
Merg pe stradă, ascult ce se vorbeşte în jurul meu (în general, tare şi de unul singur; nu trăiesc într-un oraş al dialogului); nu rar, aud înjurături de o bogăţie lexicală, cu un rafinament al turnurii de frază, de care nu ştiu nici un dramaturg contemporan să fie în stare. Nu de puţine ori, am asistat la discuţii despre dificultatea traducerii înjurăturilor dintr-o limbă într-alta, dintr-o cultură în alta: franceza e mai puţin dispusă la plasticitatea construcţiilor injurioase decît germana care, la rîndul ei, e mai "uscată" decît oricare dintre limbile estice, româna fiind în situaţia cea mai familiară nouă, în ţările catolice din Vest se înjură de Sfînta Fecioară, în Estul ortodox, Dumnezeu se multiplică etc. Pe străzile din România se înjură epic, savuros, plastic, se inventează şi se deturnează. Aş zice că, prin comparaţie, teatrul e încă sărac: încă nu se înjură plenar, cu gura plină, încă n-avem destule motive să blestemăm pe scenă.
Pulă, pizdă, căcat. Astea-s înjurături, domnilor?