Îi putem reproşa oare unui scriitor cuvintele folosite? Nu îl acuzăm oare astfel, implicit, de manipularea la rece a vorbelor, nu-i negăm ceea ce ţine de esenţa artei sale: relaţia serioasă, fără compromis, dramatică aproape, cu limba în care scrie?
Poate fiindcă am descoperit "noua dramă" prin cîteva texte bune, gata selectate din noianul de producţii autohtone şi ruseşti, eu le acord dramaturgilor tineri creditul pe care îl acord scriitorilor adevăraţi şi îi văd supuşi aceleiaşi fatalităţi a căutării "cuvîntului ce exprimă adevărul". Prin urmare, dacă ei recurg la un cuvînt şocant, eu chiar îi cred că acesta le era necesar pentru a-şi transmite gîndul.
Iar dacă există - şi bineînţeles că există - printre ei autori care nu au nimic de spus, atunci păcatul de a mima creaţia este oricum incomparabil mai mare decît folosirea oricărui cuvînt, oricît de buruienos ar fi el. Dar, pe de o parte, nu cu tinerii dramaturgi începe şirul veleitarilor din literatură şi, pe de altă parte, o generaţie se judecă după vîrfurile ei.
Din păcate, confuzia de valori din această zonă este sporită de faptul că dramaturgii tineri sînt cu uşurinţă percepuţi "în masă". La această situaţie contribuie ei înşişi prin înregimentarea vajnică sub stindardul noii drame. Şi tot un rol de uniformizare s-ar putea să aibă şi limbajul lor.
Cît de puternic este sudată o generaţie prin limba ei a demonstrat-o un experiment din liceele germane. Elevilor li s-a dat o foaie cu cinci-şase citate din diferiţi scriitori contemporani şi li s-a cerut să ghicească vîrsta autorilor. Ceea ce copiii au şi făcut, nimerind aproape întotdeauna răspunsul corect. Se pare că vîrsta lingvistică nu poate fi camuflată.
Prin urmare, limba dramaturgilor tineri este limba generaţiei lor. E limba "care este": scandaloasă ca şi realitatea care i-a dat naştere. Este însă, în general, o limbă vie şi credibilă. Iar pentru teatru, firescul este o virtute esenţială. Dealtfel, noua dramaturgie este şocantă şi în substanţa ei, fiindcă se hrăneşte dintr-o realitate şocantă. S-ar putea ca acesta să şi fie punctul de ruptură dintre "noi" şi "ei". În timp ce noi judecăm de la o oarecare distanţă realitatea cumplită pe care o simţim venind peste noi, ei - ca oameni căzuţi în lume direct în miezul ei - o consumă, o interiorizează şi o deşartă în text. Această atitudine - singura artistică, de altfel - nu poate duce la reconstituiri lucide, la judecăţi bine temperate. Textele născute astfel sînt de multe ori dezechilibrate, monocorde, monocrome. "Noua dramă" a şi fost acuzată, de altfel, pentru căderile ei în derizoriu, pentru obsesia marginilor, pentru insignifianţa personajelor - eterne victime. Într-adevăr, tînăra generaţie vede şi decupează realitatea în felul ei propriu. Terorismul, atît de abstract, pînă la urmă, pentru noi, se întrupează în Terorismul fraţilor Presniakov în personaje manipulate prin frică şi prin cultivarea a tot ce e mai rău în om: agresivitate, prejudecată, ignoranţă, laşitate. Se îndoieşte cineva că militarii ruşi, imunizaţi de ororile războiului din Afganistan, vorbesc urît? Ei bine, urît vorbesc ei şi în Terorism, cum urît vorbeşte şi maiorul de miliţie din piesa În rolul victimei (a aceloraşi fraţi Presniakov) cînd face o criză de isterie. Îi asculţi cum înjură, îi recunoşti fiindcă i-ai auzit şi în stradă şi îi şi crezi: creierul lor spălat după metode mai vechi nu poate pricepe aberaţiile creierelor spălate după metode mai noi. Şi, iarăşi, se îndoieşte cineva că lumea drogurilor şi a crimei, lumea interlopă a traficului de carne vie este o lume a urîţeniei? Ei bine, nici în Oxigen de Ivan Vîrîpaev şi nici în Madybaby.edu lucrurile nu arată şi nu sună bine. Dar îi poţi acuza oare de asta pe scriitorii care n-au făcut decît să servească drept fir conductor?
Am decupat din textele citate mai sus doar ceea ce punem aici în discuţie, doar elementele care duc, inevitabil, după părerea mea, la cuvinte urîte sau la imagini obscene. N-aş vrea să se creadă că textele respective se reduc la atît: ele au şi observaţii psihologice destul de fine, şi umor, şi inventivitate dramaturgică, şi forţa de a ajunge la public, şi mesaj. Unul cumplit, din păcate. Noua dramaturgie ne anunţă că peste lume pluteşte o boare de inconştienţă, crima se poate naşte din aproape orice şi existenţa o poate lua razna într-o frîntură de secundă, fiindcă membrana dintre bine şi rău s-a subţiat pînă la limită. Aici filmul se rupe... Nimeni nu-ţi promite că ar exista vreo ieşire. Dar este oare vinovat cel ce-ţi arată, cinstit, exact atît cît vede?
Bănuiesc că abordarea noii dramaturgii sub aspectul brutalităţii limbajului este legitimată de statistica reacţiilor. Probabil că pentru mulţi oameni vocabularul acestor piese este întruchiparea vulgarităţii. Pentru mine, vulgaritatea este în altă parte. Şi nu doar acolo unde se răsfaţă kitsch-ul şi grotescul, adică la OTV, dar şi în emisiunile "drăguţe", care amestecă un pic de boală, violenţă sau moarte cu vreo cîteva ştiri picante şi sfaturi practice, acoperind totul cu un sos sexy-moderat - nici prea-prea, nici foarte-foarte. CNA-ul, care ar presăra cu bip-uri textele tinerilor dramaturgi, nu are ce le reproşa acestor emisiuni. Fiecare om îşi trăieşte viaţa aşa cum crede de cuviinţă. Unii - cu ochii deschişi, înfruntînd tot ce le oferă realitatea şi contaminîndu-se de ea. Alţii, retraşi în propriul univers, unde încape doar ceea ce este cu adevărat interesant şi preţios pentru ei. Nu văd de ce s-ar forţa legile fizicii prin intersectarea acestor lumi paralele.