Dispunem astăzi de un număr de lucrări care studiază limbajul obscen din punct de vedere lingvistic, istoric, antropologic, psihanalitic. O carte de referinţă în acest domeniu este cea a scriitoarei canadiene Nancy Houston: Dire et interdire. Éléments de jurologie (1980), în care se ocupă de originea şi de funcţiile cuvintelor interzise în limbile europene (blasfemii, înjurături, interjecţii vulgare, aluzii sexuale).
În toate culturile, cea mai bogată sursă semantică a cuvintelor obscene este corpul uman, diversele părţi ale acestuia, precum şi funcţiile sale fiziologice, mai ales cele care ţin de planul "josului corporal". Lexicul obscen de pretutindeni conţine cuvinte care fac referinţă la sexualitate şi la substanţele care părăsesc trupul. Aceste dimensiuni ale corpului, precum comportamentele sexuale sau gestiunea deşeurilor, sînt guvernate de puternice interdicţii şi tabuuri. Există o legătură strînsă între expresiile lingvistice şi aceste tabuuri: limbajul obscen nu are semnificaţie şi greutate decît atunci cînd transgresează ceea ce este interzis.
Deşi limbajul obscen este o trăsătură universală, conţinuturile şi folosirea lui diferă mult de la o cultură la alta, în funcţie de valorile morale existente, de codurile de comportament şi de convenţiile sociale. De exemplu, în cultura europeană, stereotipiile de gen asociază limbajul obscen şi agresivitatea verbală cu sexul masculin. Înjurăturile, gesturile obscene sînt privilegiul bărbaţilor, femeilor fiindu-le descurajate aceste comportamente. Or, această diferenţiere sexuală în ceea ce priveşte limbajul obscen nu operează la fel în toate culturile. În studiul Some Collective Expressions of Obscenity in Africa (1929), antropologul britanic E.E. Evans-Pritchard a observat că în societăţile arhaice, limbajul obscen îndeplinea o funcţie socială, iar monopolul cvasi-exclusiv asupra acestuia era deţinut de femei, nicidecum de bărbaţi. Expresiile verbale şi comportamentele obscene sînt prohibite şi sancţionate în viaţa socială, dar permise şi chiar recomandate în anumite circumstanţe rituale. Obscenitatea nu este individuală, ci colectivă, autorizată şi chiar prescrisă de către societate, parte constitutivă a riturilor şi ceremoniilor. Cîntecele licenţioase, dansurile, nuditatea şi gesturile obscene sînt monopol feminin şi se desfăşoară în contexte precise: rituri de fertilitate cu ocazia semănatului, rituri apotropaice legate de construcţia unei noi locuinţe sau lansarea la apă a unei pirogi, ceremoniile religioase ale iniţierii tinerelor fete sau băieţi, riturile nupţiale şi cele de înmormîntare, ceremoniile de invocare a ploii etc. Îndeosebi riturile de trecere - perioadele liminale - permiteau manifestarea acestei "obscenităţi instituţionalizate".
Şi în spaţiul european au existat asemenea momente liminale care autorizau obscenul. În timpul Sărbătorii nebunilor şi al Carnavalului dispăreau ierahiile sociale, erau suspendate interdicţiile, lumea se întorcea pe dos. La adăpostul măştilor, oamenii cîntau cîntece licenţioase, aveau loc procesiuni parodice în care erau purtate reprezentări groteşti ale unor părţi ale corpului uman. O altă secvenţă permisivă în ceea ce priveşte utilizarea limbajului obscen era ceremonialul de nuntă. Şi la români, cîntecele rituale nupţiale sau strigăturile nuntaşilor erau ocazii pentru aluzii sexuale şi gesturi licenţioase. Evans-Pritchard identifica o funcţie cathartică a limbajului obscen: majoritatea ocaziilor care autorizează folosirea acestuia sînt legate de perioade critice, de trecere, periculoase atît pentru individ, cît şi pentru societate. Limbajul obscen furnizează un mijloc socialmente controlat de a exprima emoţiile şi a elibera tensiunile acumulate. Tot Evans-Pritchard spunea că în Africa, limbajul şi cîntecele obscene însoţesc anumite munci rezervate femeilor, precum semănatul sau plivitul recoltei, fiind un fel de antidot pentru monotonia muncii. Conţinuturile limbajului obscen depind şi de structura socială sau de relaţiile de rudenie. De exemplu, în societăţile patriarhale şi patrilineare, se acordă importanţă înjurăturilor referitoare la tabuul incestului matern. În societăţile de tip matrilinear, unde bunurile şi statutul social se transmit de la tată la copiii surorii sale (sînt crescuţi de unchiul matern), evocarea actului incestuos cunoaşte o altă gradaţie a intensităţii. Antropologul Bronislaw Malinowski consemna existenţa în insulele Trobriand a trei înjurături: "culcă-te cu mama ta" - considerată anodină şi inofensivă; "culcă-te cu sora ta" - o înjurătură gravă, rostită numai în momente de furie; "culcă-te cu soţia ta" - considerată cea mai gravă ofensă dintre toate, deşi se referă la raporturi legitime. Explicaţia constă în aceea că societatea trobriandeză interzicea cu stricteţe orice aluzie la intimitatea sexuală între soţ şi soţie.
Aşadar, limbajul obscen nu este o simplă descărcare a emoţiilor negative. Felul în care este folosit permite o identificare precisă: spune-mi cum înjuri şi îţi spun cine eşti...
Notă: Alexandru Ofrim este lector univ. dr., Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti.