Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Bucureştiul are doar trei teatre pentru copii


Bucureştiul cultural, februarie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Destul de puţin băgat în seamă de critici, de jurnalişti în general, teatrul pentru copii suferă în tăcere şi-şi deplânge, când are ocazia, condiţia de Cenuşăreasă. N-am înţeles şi în ultima vreme am încetat să mă mai întreb de unde i se trage acest destin, câtă vreme chiar şi de la distanţă se vede că genul ca atare e unul foarte special şi dificil. În breaslă, din contră, a scrie pentru copii, a face spectacole pentru cei mici e o condiţie marginală şi, doar când n-ai ce face sau ai nevoie de un ban, merită să decazi de la poziţia de creator serios. Nici măcar cele câteva nume, puţine ce-i drept, de artişti care s-au consacrat şi confundat cu instituţia prin nemărginita lor dăruire n-au determinat o schimbare de optică în lumea oamenilor de teatru.

Ion Lucian, Alexandrina Halic, cândva Danilea Anencov n-au produs un prozelitism eficace prin zona tinerilor unde visele de glorie se leagă de cu totul alte nume de staruri. (E adevărat, când au fost premiaţi la UNITER, au ridicat sala în picioare.) Nici scriitorii pentru copii nu dau năvală şi de aceea, cu siguranţă, avem atâta penurie de texte destinate celor mici de azi, când trec de la Cenuşăreasa la jocurile pe calculator. Sigur, ar fi multe diferenţieri de făcut, dacă ne-am fi propus aici un studiu al fenomenului, mai întâi între teatrul de păpuşi, de marionete şi cel cu actori, fiindcă situaţia e cu mult mai clară în primul caz şi în continuare confuză în cel de al doilea. Nu mă încumet la o analiză prea aplicată, pentru simplul motiv că şi subsemnata, ca şi confraţii de critică, a călcat destul de rar pe la teatrul de copii şi, când a fost vorba să aleagă, a preferat genul "adult".

În ultima vreme, unele întrebări se pun totuşi şi fără să fii doct în materie. Iar soluţiile se cer căutate. Şi cea mai evidentă e observaţia din titlul acestui articol - Bucureştiul are doar trei teatre pentru copii. Trebuie imediat să adăugăm că sunt şi acestea într-o situaţie critică în ultima vreme, fiind în prag de retrocedare a clădirilor către foştii proprietari.

Teatrul Ţăndărică, bătrâna vedetă a marionetelor româneşti, lider european şi chiar mondial de pe vremea Margaretei Niculescu, a rămas fără o sală (cea din Calea Victoriei) şi e pe cale s-o piardă şi pe cealaltă din Lahovary, dacă Primăria nu-i va sări în ajutor. Aici, directorul Călin Mocanu a creat un ambient de invidiat, unde se înghesuie zilnic (de duminici să nu mai vorbim) sute şi mii de ţânci pentru care teatrul are mereu o haină de sărbătoare. Are şi un repertoriu bogat, divers, artişti talentaţi şi cel puţin un regizor care a făcut şcoală în arta marionetei, Cristian Pepino. Gradul de ocupare e uneori şi de trei ori capacitatea sălii, aşa încât vizionarea unui spectacol devine aproape o problemă de securitate.

Am avut ocazia să fiu într-o dimineaţă de duminică obişnuită spectator la Ţăndărică şi le-am plâns de milă bieţilor bunici şi sărmanelor mămici care, vrând să-şi scoată copilul în lume, s-au ales cu o buluceală de neuitat. Cu siguranţă, copiii aceştia merită mai mult, chiar dacă unii sociologi culturali care ne vorbesc de public ţintă şi raiting socotesc poate teatrul demodat şi preferă să ţină copilul în faţa televizorului la desene animate. Nimic nu poate înlocui însă emoţia vie, larma bătutului din palme, replicile în cor pe care o sală de copii le dau actorilor de pe scenă, acolo unde, la sfârşit, mulţi urcă să le dea flori şi să-şi arate hăinuţele de ocazie. Cei care înţeleg şi simt acest lucru sunt răsplătiţi infinit.

La Teatrul Creangă, care a trecut şi el printr-o substanţială renovare, lucrurile sunt diferite. Spectacolele pure pentru copii alternează cu altele pentru şcolarii mici şi, uneori, dacă programul din ziare uită să menţioneze, de pildă, că nu e vorba de Scufiţa Roşie cea din bătrâni, ci de o alta, modernizată (De-aş fi Scufiţa Roşie), rişti surprize nebănuite. De fapt, mania aceasta a adaptării, a sluţirii poveştilor clasice bântuie prin repertoriul de gen şi poţi fi fericit când un regizor serios, şi l-am numit aici pe Cornel Todea, "riscă" să le arate copiilor pe scenă un Harap Alb sau o Albă ca Zăpada ca la carte.

Mai e şi problema repertoriului contemporan, unde, din lipsă de preopinenţi autohtoni şi a unor traducători avizaţi, criza e cvasitotală. Uneori, chiar când se avântă unii dinspre zona gravă, rezultatele sunt din păcate mai mult decât discutabile, poate din lipsă de adecvare la obiect. (Aşa s-a întâmplat cu o recentă premieră de la Creangă, Suntem patru facem teatru, pe mâna unor grei ca Scoradeţ şi Teo Herghelegiu, care s-au jucat însă până la penibil cu mijloacele genului, în ciuda unei idei interesante de pornire.)

Şi acest teatru situat în Piaţa Amzei are probleme locative. Despre Excelsior ce să mai vorbim! El viază în prezent în gazdă la Palatul Copiilor, în aşteptarea terminării clădirii pentru care maestrul Ion Lucian şi tot ASITEJ (Asociaţia Internaţională a Teatrelor pentru Copii şi Tineret) de pe mapamond au depus eforturi de convingere majore.

Tot de cartier e şi mai puţin vizibila, dar atât de preţioasa activitate a Teatrului Masca, unde ocazional mai vedem şi reprezentaţii pentru copii. Puţin, prea puţin totuşi, într-o capitală cu mulţi copii, care, după ce că n-au grădiniţe, au tot mai puţin loc şi în teatre.

Ca să sporească interesul şi să se alinieze unui trend, sus-numitele instituţii de profil organizează festivaluri internaţionale, de marionete la Ţăndărică, de copii la Creangă. Dar oare să fie asta soluţia? Nu cumva e nevoie cel puţin de încă un teatru, fie şi de proiecte, pentru a susţine activitatea unor trupe independente care acum îşi poartă recuzita în valize şi oferă servicii la domiciliu? Eu am văzut una, se numea Omide şi chiar era bună.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer