Patru luni, trei săptămâni şi două zile
La unsprezece ani de la Prea târziu al lui Lucian Pintilie, un film românesc este din nou selecţionat în Competiţia de la Cannes. Cristina Corciovescu a vizionat în premieră pentru cititorii Time Out filmul lui Cristian Mungiu, un proiect ţinut secret până în ultimul moment.
De felul lui, Cristian Mungiu e un comunicativ controlat, iar când vrea să fie secretos e bine să nu dai buzna. 4 luni, 3 săptămâni şi două zile a fost secretul lui din ultimele luni. Lucrat repede (filmat în decembrie 2006-gata pentru Cannes în martie 2007), filmul nu numai că nu a avut niciun fel de vizionare într-un cerc mai larg sau mai restrâns de prieteni sau de ziarişti, dar regizorul a păstrat o tăcere încăpăţânată nevrând să devoaleze niciun pic subiectul, cu excepţia informaţiei că filmul face parte dintr-un viitor ciclu intitulat Amintiri din Epoca de Aur.
Mă număr printre puţinii privilegiaţi care au citit de la bun început scenariul şi recunosc că m-am temut să-l facă, pentru că era prea diferit de ceea ce credeam cu toţii a fi marca Mungiu. Era prea dur, prea lapidar. Nu ca durată, ci în sensul conciziei mesajului, al linearităţii povestirii şi al puţinătăţii dialogului. Aşa a şi ieşit şi funcţionează ca un pumn în plex.
Acţiunea durează ceva mai puţin de 24 de ore şi conţine experienţa dramatică, dar atât de reală în epocă, a două studente care trec cu dinţii strânşi printr-o situaţie limită: una e gravidă (nu are importanţă cu cine şi de ce nu vrea să păstreze copilul, deşi sarcina e avansată), cealaltă o ajută să rezolve problema pe furiş, într-un hotel, unde un felcer urmează să-i pună o sondă. Totul începe în camera lor de cămin, unde una dintre fete, Găbiţa, îşi face bagajul. Se pune problema dacă să-şi ia şi cursurile, a găsirii unui uscător de păr sau a cumpărării unui pachet de Kent.
În aer pluteşte o mică nelinişte, Găbiţa pare uşor speriată, iar colega ei, Otilia, e prea agitată, dar nimic nu ne indică faptul că nu este vorba despre o călătorie. Dezvăluirea mobilului acţiunii se face mult mai târziu şi constituie doar prima dintre surprizele pe care Mungiu consideră că trebuie să le conţină obligatoriu orice scenariu. Despre celelalte mă abţin să vorbesc, să nu compromit efectul de pumn în plex. Pe parcursul filmului nu lipsesc nici câteva mici invitaţii pe nişte piste false şi repede abandonate (un cuţit găsit în servieta felcerului sau un buletin uitat la recepţia hotelului), probabil ca rimă la misterioasa plecare de la început.
Interesant este că încă din prima secvenţă aparatul se constituie într-un martor mut. El cadrează acţiunea în planuri fixe, personajele intră şi ies (total sau parţial) din ecran, vorbesc din off, pot sta minute în şir doar în amorsă. Deşi totul e filmat din mână de către Oleg Mutu, camera nu-şi permite niciun tremur, necum vreo fantezie zgubilitică. Tensiunea şi agitaţia nu au nevoie să fie potenţate artificial prin filmări alambicate sau montaje hăcuite, ci se consumă doar în interiorul personajelor şi în relaţiile dintre ele.
Opţiunea regizorului pentru planurile secvenţă este servită excelent de cei trei actori principali: Anamaria Marinca (Otilia), Laura Vasiliu (Găbiţa), Vlad Ivanov (domnul Bebe, felcerul). Mungiu nu se dezminte, el este un excelent regizor de actori, ştie să descopere talente şi să le aducă în forma lor optimă. (Text de Cristina Corciovescu)
Interviu Anamaria Marinca
Ileana Bîrsan: Cum aţi construit împreună cu actriţa Laura Vasiliu cuplul de prietene Otilia-Găbiţa,
Anamaria Marinca: Pentru orice rol e nevoie de documentare, însă am avut puţin timp la dispoziţie înainte de filmări. Dar am văzut un documentar şi am citit amintiri din "Epoca de Aur" ale unor tineri care au fost implicaţi în poveşti similare. În '88, atunci când se petrece acţiunea, eu eram destul de mică, aveam doar 11 ani. Amintirile mele sunt legate de copilărie, nu prea au de-a face cu problemele sociale sau politice ale vremii. Nevând foarte multe zile de repetiţii, poate fi foarte greu. Mai ales când filmezi secvenţe de 8-12 minute, învăţatul replicilor este, cu siguranţă, cea mai simplă parte. Însă Cristian Mungiu are darul de a face ca lucrurile să pară uşoare.
I.M.: Aveţi emoţii pentru film?
A.M.: Nu pot spune că am emoţii pentru film. Mai mult sunt emoţionată de călătorie şi de bucuria revederii, pentru că de la filmări nu m-am mai văzut cu colegii mei. Şi, pentru că nu am văzut filmul, sunt nerăbdătoare să particip la vizionarea oficială din 17 mai. În legătură cu participarea la festival, nu am ambiţii deşarte şi nici vanităţi care să mă bântuie.
I.M.: În România, filmul va avea o vizionare în avanpremieră, în iunie, la TIFF. Cum credeţi că va fi privită această poveste din epoca apusă?
A.M.: Filmul conţine nişte probleme general umane. }in, într-adevăr, de perioada comunistă, dar ele mai pot apărea şi în alte circumstanţe. Este vorba despre destin şi despre ce înseamnă să fii tânăr, despre prietenie şi despre limitele ei. E vorba despre greşeli şi cum îţi afectează ele viaţa. Sunt convinsă că toţi am avut momente de răscruce. Filmul nu dă soluţii sau verdicte şi nu acuză. Nu e deloc nostalgic, nu priveşte cu ironie sau tristeţe "Epoca de Aur". Avem privilegiul de a pătrunde în viaţa Otiliei şi ni se oferă ocazia de a fi alături de ea, în Iaşi, într-o zi de sâmbătă.
Interviu Vlad Ivanov
Cristiana Gavrilă: Cum te-ai simţit când ai aflat că filmul va participa la Cannes?
Vlad Ivanov: Am aflat din presă. Cristian este superstiţios şi nu vrea să împrăştie un zvon până nu e ştire oficială, aşa că nici nouă nu ne spusese. Văd filmul ăsta ca pe un copil frumos care a început să crească. Cred că cea mai mare recunoaştere a lui a venit prin selecţionarea la Cannes. Dacă ne dă Dumnezeu mai mult, e foarte bine. De când am primit rolul am simţit că este ceva care va prinde viaţă.
C.G.: Cum a venit pentru tine Domnul Bebe?
V.I.: Este extrem de important şi interesant pentru orice actor. Debutează normal, pare un om pe care-l întâlneşti pe stradă zilnic, dar de fapt este un tip odios de-a dreptul. Cu Domnul Bebe şi cu Cristian Mungiu pe platou am descoperit că mă simt foarte bine la filmare. Nu am o filmografie bogată, dar mai lucrasem în film, însă niciodată nu m-am simţit ca acum. Cristian aduce ceva în plus.
C.G.: Care ar fi aceste lucruri? Cum este Cristian Mungiu la filmare?
V.I.: Nimic nu este la întâmplare, lucrează minuţios. Este artist şi profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Şi ca regizor, şi ca scenarist. Nu acceptă să scoţi un cuvânt înainte de a discuta cu el. A gândit totul cu grijă. Am repetat mult, ne-am obişnuit cu obiectele şi locul. Ajunsesem să ne simţim în spaţiul nostru. Am auzit că marii regizori ruşi mai lucrau aşa. Atmosfera era importantă. Vreau să mă întorc în locul unde am filmat. Sunt curios dacă mi se mai pare la fel de sinistru.
Interviu Cristian Mungiu - Tentaţia de a-ţi cerceta amintirile e mare
Iulia David: Ce v-a făcut să vă destăinuiţi amintirile din Epoca de Aur? Cât e aici obiectivitate şi luciditate, cât e subiectivism şi nostalgie?
Cristian Mungiu: Nu e o chestiune programatică sau rezultatul vreunui calcul. Vine mai mult din faptul că întotdeauna când mă aşez să scriu, plec de la un capăt de întâmplare reală, iar cele mai multe din întâmplările pe care aş vrea să le povestesc şi de care m-am detaşat suficient cât să nu mai fie prea personale s-au întâmplat acum ceva vreme. Dar e adevărat, am o anume nostalgie legată de obiceiurile, obiectele şi felul nostru de viaţă de când aveam 20 de ani. Şi în general îmi place să-mi amintesc şi să povestesc ce-mi aduc aminte. Îmi amintesc în amănunt foarte multe momente din copilăria şi tinereţea noastră şi mi se pare că dacă le povestesc o să mai trăiască o vreme.
I.D.: Se organizează expoziţii dedicate comunismului, literatura se întoarce la trecut, o întreagă generaţie de regizori pune degetul, în moduri estetice şi stilistice diferite, pe această perioadă. Ce credeţi că a declanşat această explozie de amintiri?
C.M.: Cred că regizorii cu pricina au ajuns la vârsta la care faci un film despre tinereţea ta. Şi în bună măsură, acelaşi lucru se întâmplă şi în literatură. Vorbim, şi într-un caz, şi în celălalat, de oameni care se apropie de 40 de ani. Cred că re-memorarea comunismului trăit de noi nu e obiectul, ci mai degrabă fundalul acestor amintiri povestite de noi. Dată fiind diferenţa fundamentală de stil de viaţă între epoca aceea şi ce trăim azi, tentaţia de a-ţi cerceta amintirile e cu atât mai mare. E o ocazie de a re-trăi încă o clipă în gând senzaţia că ai 20 de ani.
I.D.: În ce spaţiu stilistic se aşază Patru luni, trei săptămâni şi două zile faţa de Occident?
C.M.: E în cu totul altă parte decât Occident. Nu se foloseşte de umor pentru a livra povestea sau de intersecţii de situaţii, urmăreşte un singur fir narativ, are un personaj principal puternic şi atotprezent, iar întâmplările sunt în perfectă continuitate temporală. E scuturat de tot ce nu este indispensabil poveştii. Există un stil al filmului, o coerenţă care se manifestă de la decupaj şi mod de filmare şi până la folosirea spaţiului de joc şi montaj - subordonând toate mijloacele filmice unui singur scop - acela de a lăsa povestea să se exprime cu un minimum de intervenţii vizibile din partea autorului.
I.D.: În ce fel noi, cei de acum, suntem produsele valorilor Epocii de Aur?
C.M.: Desigur, nu am devenit acei "oameni noi" pe care îi spera regimul comunist, dar cred că suntem mai influenţaţi de felul în care am crescut decât ne dăm seama: de educaţia profund materialistă pe care am primit-o, de apartenenţa la o generaţie numeroasă în care competiţia era stimulată încă de la grădiniţă, de un tip de educaţie care predica egoismul şi şmecheria drept cai de supravieţuire, de mostre de înţelepciune, de tipul: "capul plecat sabia nu-l taie", "frate, frate, dar brânza-i pe bani", sau "fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă."
I.D.: Cât de greu a fost să vă găsiţi resursele pentru acest al doilea lungmetraj?
C.M.: Greu - pentru că nu-mi era clar în ce direcţie trebuie s-o iau. Primul film sau prima carte, chiar şi reuşite, constituie un eveniment, dar abia cu al doilea film sau carte trasezi o direcţie. Eu nu m-am trezit într-o zi din somn să spun: bingo, ştiu ce trebuie să fac mai departe - am stat în fund cu pixul în mână şi m-am gândit mult, iar din clipa în care am decis ce şi cum, mi-a fost ceva mai simplu, căci am ştiut măcar în ce zonă îmi caut povestea.
I.D.: Au apărut nuanţe noi, s-a modificat scenariul pe parcursul filmărilor?
C.M.: Pentru mine, filmul există întâi în minte şi pe hârtie - lucrez până când sunt mulţumit de cum arată filmul virtual din capul meu - transcrierea lui în realitate o găsesc ceva mai uşoară. Am respectat scenariul, dar am rescris mereu de-a lungul filmării, în special dialoguri. Apoi, lucrul efectiv cu actorii şi alegerea poziţiei aparatului au eliminat tot ce era şarjat, neimportant sau prea ticluit.
I.D.: Pe cine credeţi că va marca mai tare povestea: pe cei din generaţia tânără, care nu au apucat să simtă prea mult din comunism sau pe cei care au trăit atunci?
C.M.: Sper să provoace măcar o tresărire tuturor celor care au fost vreodată în situaţia de părinţi virtuali şi s-au întrebat: bun, şi acum cum facem, îl păstrăm sau îl dăm afară?
Cannes 1965, Premiul pentru regie, Liviu Ciulei, Pădurea spânzuraţilor
Juriul de la Cannes din 1964 (Olivia de Havilland - preşedinte, Alain Robbe-Grillet, André Maurois, Rex Harrison, printre alţii) nu avea cum să raporteze ecranizarea lui Ciulei la romanul lui Rebreanu. Pentru membrii lui, Pădurea spânzuraţilor era un film în stare pură. Pentru noi mai însemna şi altceva: înfrângerea rezistenţei literaturii şi, paradoxal, convertirea scrisului fără străluciri aparente al prozatorului ardelean într-un spectacol în care tragedia reclama deopotrivă decorul de o limpezime clasică şi pe cel baroc.
Secvenţa numită de critica vremii "Masa tăcerii", ultimul prânz al lui Apostol Bologa în faţa împietritei Ilona, nu ne împiedică să admirăm intensitatea fastuos vizuală a cadrelor aglomerate, prin obiectele cărora lumina îşi caută un drum.
Din păcate, retragerea lui Liviu Ciulei, dispariţia sa din orizontul cinematografului s-a răsfrânt şi asupra fixării filmului în istoria Cannes-ului. Comentatorii au memorie scurtă sau capricioasă. Momentul Pădurea spânzuraţilor nu este consemnat în marile albume retrospective de până acum. Să vedem, poate la această a 60-a aniversare a festivalului. (Text de Magda Mihăilescu)
California dreamin' (nesfârşit)
Cu o încărcătură specială, filmul neterminat al lui Cristian Nemescu, continuă tradiţia începută în anii precedenţi: aceea de a reprezenta România în secţiunea cinemaului inovator, Un Certain Regard.
În mod evident, California Dreamin' este un film de Cristian Nemescu. Zvonurile i-au atribuit şi alte intervenţii regizorale, hotărâte iniţial, dar Cătălin Cristuţiu a fost cel care a mai scurtat montajul şi i-a adăugat finalul. E drept, el nu a rămas nesfârşit doar vizual; la nivel de sunet nu vom afla până la capăt viziunea sound-designer-ului Andrei Toncu. California Dreamin' este de două ori neterminat.
Dar îl regăsim pe Cristi încă din scenariu: un băiat timid, Andrei, o iubeşte nemărturisit pe colega lui, Monica (Maria Dinulescu dovedind că regizorul a avut în mod justificat încredere în ea), o mângâie cu privirea şi-i trimite sms-uri nesemnate, în timp ce ea nu-l vede sau îl tratează ca pe-un pămpălău. Nu, nu e fată rea, dar nu prea ştie ce caută şi mai are multe de învăţat până să se descopere pe sine.
Sigur, nu mai suntem nici pe scara C, nici la P7, ci lângă punctul feroviar Căpâlniţa, dar oamenii nu mor după muzică doar la bloc, aşa că Niky Valoare se mută din Rahova Marilenei la petrecerea primăriei săteşti delectând-o cu remixurile sale kitschoase până la nemurirea sufletului nostru de tranziţie. Cât de bine ştia Cristi să găsească cu umor şi duioşie detaliile mărunte ale vieţii, transformând în poezie vizuală prostul gust care ne invadează, la fel cum telenovela gospodinei devine aici material didactic ("a văzut toată lumea aseară un nou episod din «Esmeralda?»", întreabă profesoara de spaniolă într-o viitoare replică antologică). Cine ar putea spune că se vede în aceste filme "mizeria" noastră când există în ele atâta drag de oameni? Personajul negativ, Doiaru (Răzvan Vasilescu), e de fapt cel mai trist dintre toţi, căci cel mai trist până la urmă e acela singur. E drept, fură cât poate, stăpâneşte poliţia locală, vrea să falimenteze fabrica fără să se gândească la cei rămaşi pe drumuri, dar poate cineva să ridice piatra împotriva puştiului ce i-a privit pe nemţi şi pe sovietici aşteptând o viaţă să vină americanii? A făcut-o cu nerăbdarea cu care o aştepţi pe fiinţa iubită, iar ea, când în sfârşit binevoieşte să apară, trece indiferentă, ignorând toate speranţele pe care le-a înşelat.
"Ce, dacă sunt americani sunt mai şmecheri?" Nu, nu au să treacă privind liniştiţi pe geamul trenului, ci au să rămână blocaţi, să stea ca să ne cunoaştem puţin, să ne mănânce sarmalele, să mai lase Jones (Armand Assante) din scorţoşenia dispreţuitoare şi să ajungă să joace fotbal pe câmp cu copiii! O fi el, Doiaru, corupt, dar de la americani nu ia mită. Ei trebuie să ne respecte, chiar dacă primarul se ploconeşte în faţa lor cu o cravată ridicolă, iar fetele se înghesuie cu dorinţa de mai bine devenită specific naţional.
Or fi ei mai civilizati, dar viaţa e în altă parte. Convinşi că sunt o naţiune măreaţă, americanii aştia se amestecă mereu în conflicte pe care nu le înţeleg şi apoi pleacă liniştiţi spre soarele californian, luându-l şi pe cel desenat cu pixul de o fată pe care, în trecere, au obligat-o să se trezească din copilărie. California dreamin' este, aşa cum a spus-o domnul Octavian Nemescu, un film polifonic, născut şi dintr-o poveste reală, pe care el i-a spus-o lui Cristi, dar este în primul rând o comedie la care, de piatră să fie spectatorul, şi tot râde cu poftă. Ceea ce sigur şi-a dorit regizorul Cristian Nemescu de la publicul pentru care l-a facut. Pentru el şi, cum spune Niky Valoare, "for all the beautiful lovers". (Text de Magdalena Stanciu)
Cristian Nemescu - A lăsat în urmă suficientă iubire
În timp ce se va ţopăi pe afişe sau pe Croizetă sărbătorind cu fericire 60 de ediţii, în timp ce se vor calcula cifrele de la ultima noastră prezenţă pe covorul roşu sau se vor face statisticile proiecţiilor naţionale în competiţie, am să-mi rememorez numărul "59". Ediţia de la care s-a scurs un an ce a schimbat atâtea şi în care am descoperit un regizor.
Asta am şi strigat cuiva pe Croizetă după proiecţia cu Marilena de la P7 din Semaine de la Critique, asta i-am spus producătoarei Ada Solomon când am felicitat-o. Într-un entuziasm cu care am năvălit şi peste timiditatea lui Cristi Nemescu, ce m-a privit stânjenit. La fel cum primise complimentele la discuţia cu publicul. "Nu, aşa e el, mai eliptic", a şoptit Ada cu drag când i-am propus să traduc pentru regizorul nostru, nu prea vorbăreţ.
A doua zi întâlneam nedumeriri româneşti în ceea ce priveşte finalul filmului şi nu înţelegeam. "Cum, de ce moare Marilena?!" Marilena moare pentru că nu mai găseşte forţa să creadă în iubire şi îşi spune atunci că dacă dragoste nu e, se vor găsi măcar remuşcări. De câtă forţă o fi avut nevoie pentru candoarea de a se minţi că un client o ia de nevastă doar pentru că o vrăjeşte cu "prinţeso" după o partidă de sex oral! Când i se năruie visul, Marilena suferă de sar scântei şi, astfel, rămâne în beznă, în timpul meciului, întregul cartier în care fotbalul e mai important decât inima unei femei!
Cristi ţinea la acest final. A spus-o şi în transmisia telefonică pe care am făcut-o de pe un trotuar gălăgios al Cannes-ului. Eu nu insistasem în faţa nedumeririlor, cine eram ca să-mi apăr părerea? Iar cuvintele nespuse devin regrete. Am înţeles abia "după".
Tot după ce a plecat i-am văzut şi primele filme. Prin ele, am încercat să aflu de la Cristi ceva despre "enigma bărbat." Despre Mihai din Mihai şi Cristina, care-şi proiectează iubiri ideale cu Cristina înconjurat de poze cu femei goale şi, când pleacă în căutarea ei, se rătăceşte într-o noapte de sex fără sentimente. Despre puştiul din Poveste la scara C care sună după sfaturi tocmai la telefonul erotic, încât îţi vine să-l întrebi, precum în cântec, "unde cauţi tu iubirea?"
Mai este şi întrebarea pe care mi-o trezesc cuvintele pe care le-am scris după Cannes despre filmarea la California Dreamin': "Avem speranţe pentru Cannes 2007 şi, dacă speranţă e, mai trăim până la anu'."
Cristi a făcut Marilena de la P7 pe banii lui şi pe ai prietenilor de parcă ştia că nu trebuie să aştepte să-i primească de la bugete şi, oricum, CNC-ul i-a respins şi post-mortem un scenariu. Învăţase, probabil, din Premiul de popularitate de la Milano, o pungă plină cu monezi de la spectatori, că anumite gesturi contează mai mult decât premiile şi fondurile oficiale. Şi a lăsat în urmă suficientă iubire cât să continue prin NEXT.
Regizorul Jiri Menzel mi-a declarat cândva că, pentru el, Cannes-ul este locul din care i-a adus tatăl lui patine cu rotile şi aşa va rămâne. Probabil avem fiecare Cannes-ul nostru. Şi aici nu mai e Croizeta cu vedete şi paiete, ci locul în care l-am cunoscut pe Cristi. Este festivalul cu numărul 59. Dincolo de el, rămâne neterminat. (Text de Magdalena Stanciu)
Cannes 1966 - Premiul pentru regie, Mircea Mureşan, Răscoala
Poate istoricii ne vor lămuri cândva cum s-a făcut că Răscoala, filmul unui cineast care, în 1966, nu mai era chiar un începător, va fi trimis la Cannes ca o Opera prima. Mircea Mureşan debutase în 1962 cu Partea ta de vină. Sophia Loren, preşedinta juriului, nu avea de unde să ştie. De altfel, se spune că mai dădea câte o fugă până în Anglia, unde aveau loc turnajele lui Chaplin pentru Contesa din Hong Kong. "Festivalul uncheşilor", cum a fost poreclit, din cauza prezenţei multor academicieni în juriu (Marcel Achard, Marcel Pagnol, André Maurois) a apreciat sensibilitatea epică a regizorului român, coerenţa povestirii cinematografice aşezate sub semnul unui blestem al pământului, realitate şi fantasmă în acelaşi timp. Deopotrivă pentru cei care îl posedă şi pentru cei care îl râvnesc. Din întâlnirea a doi ardeleni, un scriitor şi un cineast bun cititor, a rezultat filmul câştigător al premiului Opera prima. A fost, n-a fost debut, nu mai contează. Premiul a fost luat. (Text de Magda Mihăilescu)
Un balon în formă de inimă
Început în 2005, Atelier de la Cinéfondation, este un program care îi sprijină pe tinerii cineaşti să îşi concretizeze proiectele. Anul acesta, printre cei cincisprezece invitaţi, Cătălin Mitulescu.
Ileana Bîrsan: Cu primul lungmetraj, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, aţi structurat nostalgic "o cronică a emoţiilor", aşa cum chiar tu spui. Care sunt intenţiile estetice pentru această poveste?
Cătălin Mitulescu: Vreau să spun o poveste de dragoste în care se vorbeşte despre nevoia noastră de a avea certitudini. Personajul meu, un băiat în pragul maturizării, se trezeşte pierdut în propria lui viaţă. Trebuie să ia decizii şi toate sensurile se pierd. O întâlneşte pe Veli şi lucrurile încep să pară altfel.
I.B.: Este o poveste care se desfăşoară integral în perioada contemporană? Cât de mult e atinsă această povestea de atmosfera de dinaintea "sfârşitului lumii"?
C.M.: Da, e poveste contemporană şi în ea cred că există şi stafia lui Ceauşescu, aşa cum încă o văd peste tot în jurul meu. Şi personajele mele sunt neliniştite, dar au şansa să se iubească şi dragostea îi duce în altă lume.
I.B.: Cum a apărut ideea scenariului, scris împreună cu Bogdan Mustaţă? Veţi păstra actualul titlu al poveştii?
C.M.: Bogdan Mustaţă mi-a dat să citesc acum doi ani prima variantă de scenariu, mi-a plăcut şi de atunci am încercat să lucrăm împreună. Eu lucram atunci la Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii şi numai în ultimul timp am reuşit să lucrăm mai serios. Un balon în formă de inimă e un titlu de lucru, mă inspiră. Prin naivitatea lui mă apropie de personaje.
I.B.: Din distribuţia filmului fac parte Dorotheea Petre şi Gabriel Manea. Cine completează echipa de actori?
C.M.: În afară de Dorotheea, e devreme să vorbesc despre distribuţie acum.
I.B.: Ce credeţi sau ştiţi că aşteaptă finanţatorii de la regizorii de la Atelier?
C.M.: Noi avem deja un producător francez cu care am lucrat şi la filmul anterior, Les Film Pelléas, care se va ocupa de finanţare în Franţa. Suntem destul de liniştiţi din punctul acesta de vedere. Mergem la Cannes pentru a vorbi despre proiect, pentru a face, de fapt, cât mai cunoscut filmul, nu pentru a strânge bani.
I.B.: Există deja un program individual stabilit de către organizatori?
C.M.: Da, există un program de întâlniri foarte lejer. Cred că invitaţia în Atelier este, de fapt, un gest de simpatie făcut de festival pentru regizorii care sunt aşteptaţi cu filme şi pe care şi-i doresc într-un fel sau altul prezenţi şi anul acesta acolo.
Filme româneşti în competiţie
1946
Immortelle des neiges
Regia: Paul Călinescu
1956
Afacerea Protar
Regia: Haralambie Boroş
1957
Moara cu noroc, Regia: Victor Iliu
1958
Ciulinii Bărăganului, Regia: Louis Daquin
1960
Telegramele
Regia: Gheorghe Naghi, Aurel Miheleş
1961
Darclée, Regia: Mihai Iacob
1962
S-a furat o bombă
Regia: Ion Popescu Gopo
1963 - Premiul pentru Scenariu
Codin - Regia: Henri Colpi
1965 - Premiul pentru Regie
Pădurea spânzuraţilor
Regia: Liviu Ciulei
1966 - Premiul pentru Debut
Răscoala
Regia: Mircea Mureşan
1971
Animale bolnave
Regia: Nicolae Breban
1994
O vară de neuitat
Regia: Lucian Pintilie
1995
Senatorul melcilor
Regia: Mircea Danieliuc
1996
Prea târziu
Regia: Lucian Pintilie
Filme româneşti în secţiunea Scurt metraj
1946
Rapsodie rustică, Regia: Jean Mihail
1955
În cântec şi dans, Regia: Ion Bostan
1956
Şurubul lui Marinică, Regia: Ion Popescu Gopo
Pictorul N. Grigorescu
Regia: Ion Bostan
1957 - Palme d'Or
Scurtă istorie, Regia: Ion Popescu Gopo
1958
7 arte, Regia: Ion Popescu Gopo
1960
De dragul prinţesei, Regia: Ion Popescu Gopo
1962
Voroneţ, Regia: Ion Bostan
1964
Memoria trandafirului, Regia: Sergiu Nicolaescu
1969 - Palme d'Or
Cântecele renaşterii, Regia: Mirel Ilieşiu
1976
Hidalgo, Regia: Ion Truică
2004 - Palme d'Or
Trafic. Regia: Cătălin Mitulescu
2001 - Cinéfondation
Bucureşti-Wien, Regia: Cătălin Mitulescu
2002
17 minute întârziere Regia: Cătălin Mitulescu
2004 - Premiul al doilea Cinéfondation
Călătorie la oraş, Regia: Corneliu Porumboiu
Palme d'Or, Scurtmetraj 1969, Mirel Ilieşiu
Cântecele Renaşterii
Un creator interesat mereu de interferenţele cinematografului cu muzica, pictura, sculptura, regizorul căruia îi datorăm adevărate eseuri despre Paciurea, Henri Catargi, realiza în 1968 documentarul "Cântecele Renaşterii", scurtă incursiune în viaţa unei formaţii cu o alură neobişnuită în peisajul spiritual al vremii, corul Madrigal. Nu cred că este cel mai inovator film din extinsa carieră a lui Mirel Ilieşiu, dar avea suficiente argumente pentu a impresiona. Dacă mai târziu cineastul avea să aducă pe ecran "Liniştea picturii" (1981), acum avem impresia că îndrăzneala pariului său a avut în vedere... liniştea muzicii. Ochiul estet, primul răsfăţat în această somptuoasă panoramare a unor trupuri statuare, drapate în costumele altor epoci. Sunetele sunt mai degrabă călăuza noastră binevoitoare prin istorie. Avem motive să bănuim că, dincolo de potenţialul de seducţie, prezenţa în juriul de scurt metraj a lui Mihnea Gheorghiu nu este străină de acordarea premiului suprem, Palme d'Or. Magda Mihăilescu
Quinzaine des Réalisateurs
2001
Marfa şi banii, Regia: Cristi Puiu
2002
Occident, Regia: Cristian Mungiu
2003
Niki Ardelean, colonel în rezervă, Regia: Lucian Pintilie
2006
A fost sau n-a fost?, Regia: Corneliu Porumboiu
Lucian Pintilie - Hors competition
Cannes-ul nu-i poartă, deocamdată, noroc lui Pintilie. Spre deosebire de Veneţia. Filmele sale, atât cele realizate în străinătate, precum Salonul nr.6, din 1979, au fost selecţionate, atât în secţiunea Un Certain Regard (amintitul titlu), cât şi în Competiţie - O vară de neuitat în 1994, Prea târziu, doi ani după. La ultimele două participări am fost martoră.
De fiecare dată, pe lângă obişnuitele recunoaşteri ale stilului şi obsesiilor marelui nostru cineast, presa nu uita să-şi exprime regretul pentru absenţa Balanţei din concursul anului 1992. Proiectat hors-compétition, filmul a stârnit atunci valuri de entuziasm. Energia devastatoare, violenţa amarului hohot de râs erau vii, încă, în memoria criticilor.
Din câte ştiu, chiar organizatorilor le-a părut rău, post-factum, că nu l-au inclus în competiţie, alături de producţiile acelui an, The Player (Robert Altman), Cu cele mai bune intenţii (Billie August), Hoţul de copii (Gianni Amelio) etc. Prea târziu. Încă mă mai întreb dacă nu cumva Niki şi Flo, pe care, ulterior, cineastul l-a înscris la Quinzaine des Réalisateurs, nu şi-ar fi avut şi el locul printre "oficiali". Istoria Festivalului de la Cannes este plină de contratimpi. (Text de Magda Mihăilescu)
Mircea Daneliuc, Senatorul melcilor
La Cannes a avut un titlu inversat, Melcii senatorului. Când, în seara proiecţiei oficiale, autorul şi actorii treceau pe faimosul covor roşu (între noi fie vorba, astăzi banalizat), vocea care prezintă competitorii sau oaspeţii celebri anunţa: "Mircea Daneliuc, un cineast deranjant". La sfârşitul spectacolului, Henri Chapier, una dintre cele mai autorizate voci ale criticii franceze, ne-a aşteptat la hotelul Majestic pentru a-l felicita pe Daneliuc, pentru a le spune Ceciliei Bârbora şi lui pe Dorel Vişan că au fost formidabili. "M-am întrebat dacă îl voi regăsi pe Daneliuc, cel pe care îl ştiam din "Croaziera" - îmi spunea, atunci, Chapier. Da, este el, tot atât de puternic, dar cu acea energie în plus pe care ţi-o dă libertatea de a spune lucrurilor pe nume". Preşedinta juriului acelei ediţii, Jeanne Moreau, l-a remarcat pe Vişan, propunându-l pentru o gală a actorilor care s-au impus la Cannes. Din păcate, proiectul ei nu s-a realizat. (Text de Magda Mihăilescu)
Cristi Puiu - Nu poţi crea fără repere
După Gopo, Mihnea Gheorghiu, Dan Făinaru şi Eva Sârbu, Cristi Puiu este al cincilea român prezent într-un juriu la Cannes.
Iulia David: Ce înseamnă, din punct de vedere estetic şi al criteriilor de selecţie, secţiunea Un Certain Regard?
Cristi Puiu: Secţiunea s-a născut în 1979 şi ar fi corespondentul din Festival al secţiunii paralele Quinzaine des Réalisateurs. Este o secţiune care promovează noul cinema şi tot ce poate fi novator. Cel mai important lucru este, oricum, selecţia. Odată ce eşti prezent în selecţie înseamnă că faci parte dintre cei buni. Faptul că primeşti un premiu sau nu este discutabil. Criteriile de premiere sunt o sumă a criteriilor juraţilor. Este un amestec bizar până la urmă.
I.D.: Cu ce aşteptări mergi la Cannes în ipostaza de jurat?
C.P.: Mi-am făcut antrenamentul pentru asta la Alba Regia, la Varşovia şi la Linz. Un juriu înseamnă întâlnirea cu nişte oameni din culturi diferite, cu viziuni diferite despre cinema. Eu sunt destul de tranşant când îmi spun părerea şi peste tot am ajuns la nişte discuţii destul de dure. Şi aici sunt convins că o să se ajungă şi sunt gata să mă lupt cu ei. Acum stau şi mă informez despre colegii mei de juriu: Kent Jones este un critic de film pe care l-am citit şi mi-am dat seama că, scriind el despre Nouvelle Vague şi Bresson, s-ar putea să existe o punte de legătură între noi; Jasmine Trinca este o actriţă foarte bună - a jucat la Nanni Moretti şi, cum mie îmi place Moretti foarte mult, s-ar putea să existe şi cu ea compatibilităţi; cu Pascale Ferran există deja o punte pentru că este în zodia Berbecului (râde).
Să ştii că am citit în The Hollywood Reporter că mai trebuie să inaugurez, alături de Walter Salles şi de Martin Scorsese, World Cinema Foundation, care se va ocupa de recondiţionarea capodoperelor cinematografice. Aşa că mi-am luat costum (râde).
I.D.: Vei prezenta Pădurea spânzuraţilor la Cannes Classics. Te-ai gândit la ce vei spune?
C.P.: E o sarcină destul de dificilă pentru mine, pentru că nu am mai făcut aşa ceva, dar am să încerc să plasez filmul din balamaua istoriei naţionale. Este un film pe care eu îl apreciez pentru că este primul care leagă perioada clasică de perioada modernă a cinematografiei româneşti. Când făceam pictură, reperele mele erau Velásquez, Raphael, Ucello, Caravaggio. Şi mai existau cei care reuşiseră să se rupă de canoane şi conturau modernismul. În cinemaul românesc, alături de Moara cu noroc, Pădurea spânzuraţilor funcţionează în acest sistem pentru mine, de filme-balama. Şi când eşti regizor nu poţi să creezi fără repere, asta e clar.
I.D.: Cum se vede cinemaul de partea cealalta a liniei?
C.P.: Nu ştiu dacă sunt un bun membru al juriului, dar ştiu că am o viziune despre cinema care este foarte bine cristalizată, astfel încât să pot amenda minciuna şi impostura. Pentru că e foarte uşor să minţi atunci când faci artă. Nu ştiu dacă îmi pot traduce această viziune în cuvinte, dar e bine să încerci din când în când să o transferi într-o teorie.
Palme d'Or, Scurt metraj 1957, Ion Popescu Gopo - Scurtă istorie
În 1957, Gopo rupea rândurile. Nu numai în cinematogaful nostru de gen, ci şi în cel internaţional. Georges Sadoul îl saluta pe câştigătorul râvnitului Palme d'Or, stabilind liniile de demarcaţie care i-au adus recunoaşterea: "(...) nu datorează nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici şcolii cehoslovace sau sovietice. Acest filmuleţ a fost la Cannes o descoperire ce trebuia semnalată prin strălucirea unui mare premiu".
Renunţând la anecdotica atât de la îndemâna animaţiei, creatorul român inventa pilula unei enorme concentrări narative, în stare să absoarbă o întreagă istorie, evoluţia umanităţii, în cazul de faţă, în numai câteva minute. Omuleţul urcând scările timpului, ale epocilor, avea umor, dar şi idei, era ludic, dar şi gânditor, înghiţea etapele. (Text de Magda Mihăilescu)