La o analiză mai atentă, practic expresia din titlu se dovedeşte acoperitoare pentru tot felul de situaţii, cel puţin neobişnuite, pe care le întîlnim frecvent, tot mai frecvent, în jurul nostru. Stînd strîmb şi judecînd drept, înţelegem că ea, expresia adică, ne sugerează, cu subtilitate, că în spaţiul, nu neapărat fizic, al teatrului, multe se pot întîmpla! E şi firesc, doar vorbim despre artă, adică despre o zonă în care totul trebuie să fie mereu altfel, să fie altcum. Mi-am notat, de-a lungul timpului, fel de fel de contexte, care par să arate că într-adevăr aşa "ca la teatru" nu prea mai e prin altă parte. Ori doar mă amăgesc, ca să cred că teatrul e special? E special sau nu, după cum îl fac artiştii, oameni deosebiţi de semenii lor prin calitatea esenţială că au talent. Cel puţin teoretic. Dar gata cu hermeneutica, să trec la relatarea circumstanţelor antepomenite.
Naturi complicate, măcinate de focul creaţiei, artiştii sînt firi imprevizibile. Mă întîlnesc, odată, cu un actor care se plîngea că nu joacă, că e "lucrat" de colegi, că ar vrea ceva special, numai pentru el, care să i se potrivească exclusiv lui şi cu care să umple sălile. Au urmat cîteva distribuţii care contau pe forţa lui interpretativă, mi-l imaginam în culmea fericirii profesionale. Mă intersectez după o vreme, din nou, cu acelaşi interpret: epuizat, supărat pe aceeaşi colegi care lasă acum tot repertoriul pe umerii lui! Concluzia e simplă: actorii nu sînt nemulţumiţi decît în două situaţii - cînd nu au de lucru şi cînd au de lucru!
Intimizarea reprezentaţiei teatrale e o tendinţă evidentă. Sălile mici, de tip studio, care apropie, efectiv, privitorul de spectacol au devenit preferatele regizorilor, fiind tot mai des utilizate. Sînt şi mai simplu de umplut! Umblînd eu prin ţară, mi-a fost dat însă să văd şi situaţii ilare, dacă nu chiar absurde, cînd numărul celor de pe scenă îl depăşea considerabil pe al acelora din sală. Ceea ce nu-i tocmai în regulă. Să fie măcar un spectator la un actor!
Legile nescrise ale teatrului reglementează o altă evidenţă: orice nouă montare trebuie să fie gata pentru premieră, pentru momentul primei confruntări cu publicul. A devenit însă o modă ca realizatorii să lucreze la creaţia lor scenică şi după premieră, în funcţie de reacţiile critice, ale publicului ori ale specialiştilor. Astfel, eşti pus într-o situaţie contradictorie: cînd ai văzut noul titlu la premieră, s-ar putea să ai surpriza ca, revăzîndu-l la a treia ori a patra reprezentaţie (dacă are o viaţă atît de lungă), să nu-l mai recunoşti!
Aşa cum Facultatea de Filosofie nu te face filosof, cea de Matematică nu te transformă nici în Pitagora, nici în Euclid, iar cea de Psihologie nu te face psiholog, tot la fel, zic eu, nici cea de Teatrologie nu te face automat teatrolog. Am observat că unii dintre absolvenţii acestei specializări se grăbesc să semneze astfel şi încă de la primele lor articole. Că scriu, e foarte bine, mai ales dacă au şi condei, dar parcă n-ar strica să facă şi niţică cercetare, să scrie mai întîi vreo cîteva studii serioase, poate chiar o carte, să ţină vreo cîteva conferinţe şi abia apoi să-şi asume titulatura. Ar fi mai înţelept şi mai onest.
S-a mai lansat o modă. Se lucrează la o nouă producţie, se bat tobele promovării, se anunţă data premierei, apoi focul de paie se stinge şi amatorii de teatru stau şi-aşteaptă, poate, poate au şansa să vadă noua propunere. Curioşii întreabă în stînga şi în dreapta, nu află nimic, nici nu au cum, pentru că nu se mai joacă! Alteori, "minunăţia" se prezintă în sistem exclusivist, o singură dată, după care e radiată din repertoriu! Dacă finanţatorul nu e curios cum se risipesc, pardon, cum se cheltuiesc banii publici...
Unii creatori ţin neapărat ca, după spectacol, să-ţi explice ce mesaj au dorit să transmită, ce au vrut să facă ori cît de mult au muncit. Explicaţiile sînt inutile, căci toţi cei care merg la teatru, inclusiv criticii, sînt interesaţi de ceea ce li se prezintă la scenă. Detaliile ulterioare sînt inutile: nu intenţiile contează, ci rezultatul. Reuşita sau eşecul nu depind proporţional de travaliul depus. Poţi trudi, iar rezultatul să fie mediocru, după cum poţi munci puţin, iar rezultatul să fie remarcabil.
Mi s-a întîmplat şi ca regizorul să mă prevină, confidenţial, înainte de a-i viziona capodopera, că spectacolul nu e unul de critică, ci unul de consum, rugîndu-mă, mai subtil ori de-a dreptul, să nu scriu despre. Dacă se îndoieşte de propria-i "realizare", de ce n-o fi făcut-o ca lumea? Răspunsul îl găsiţi în titlu.
Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.