Titlul acesta mi-a fost inspirat de concertele Filarmonicii "George Enescu" din 13-14 martie 2008, a căror alcătuire era pe cât de insolită, pe atât de inteligentă şi atrăgătoare. Să mă explic. Schema clasică de organizare a unui concert simfonic, respectată tacit de către majoritatea dirijorilor şi consilierilor muzicali, este următoarea: piesă modernă (contemporană) - concert instrumental - simfonie. În funcţie de perioada istorică, anumite componente ale formulei sacrosancte de mai sus au fost diferit interpretate. De exemplu, în a doua jumătate a secolului trecut în dreptul "piesei contemporane" figurau numai lucrări sovietice, apoi numai româneşti. După 1990, câţiva ani buni, nu s-a mai cântat nicio muzică românească, orchestrele crezând că aşa îşi manifestă independenţa democratică!
Sigur, în zilele noastre apar uneori şi abateri de la această regulă, astfel că întreg programul poate fi dedicat unei ample lucrări vocal-simfonice (Anotimpurile de Haydn, la Filarmonică) sau unei opere în concert (Adriana Lecouvreur de Francisco Cilea, la Naţionala Radio), iar în locul "concertului instrumental" să fie invitat un cântăreţ cu arii din opere ş.a.m.d. Totuşi, prea puţini dirijori (la noi, poate numai Cristian Mandeal) ori consilieri muzicali (cu excepţia doamnei Mioara Bâscă la Orchestra de Cameră Radio) concep programe tematice, dedicate unei idei ori unui compozitor. În acest particular model s-a înscris şi selecţia absolut încântătoare a dirijorului francez Alain Pâris, prin care a dorit să-l omagieze pe Olivier Messiaen la centenarul naşterii sale: Wu xing (Cele cinci elemente) de Qigang Chen, Concertul în mi bemol major "Jeunehomme" de Wolfgang Amadeus Mozart, Le tombeau resplendissant de Olivier Messiaen şi Ucenicul vrăjitor de Paul Dukas.
Iată şi cât de subtil o motivează: Qigang Chen a fost ultimul discipol al maestrului francez; concertul mozartian figurează în program pentru că Messiaen a iubit concertele de pian ale lui Mozart şi a publicat o carte despre ele (în programul de sală este inserată uimitoarea analiză a celui în mi bemol major - Messiaen dovedindu-se nu numai un mare compozitor, ci şi un scriitor inspirat -, în traducerea lui Vladimir-Popescu Deveselu); lucrarea autorului francez, Le tombeau..., deoarece se împlineau 75 de ani de la prima ei audiţie (12 martie 1933); piesa celebră a lui Dukas, fiindcă acesta a fost profesorul lui Messiaen la Conservatorul din Paris. Nu-i aşa că Alain Pâris are imaginaţie?
Pe deasupra, este şi un perfecţionist, o ştim de mult (vine de 25 de ani să dirijeze la Ateneu), dar acum a dovedit-o din nou, finisând cu grijă fiecare lucrare şi insuflându-i un spirit tineresc, deşi nu mai e la prima tinereţe. Wu xing (cele cinci elemente în ordinea netradiţională a lui Qigang Chen sunt: apă-lemn-foc-pământ-metal) este o muzică fabuloasă, minunat colorată, noutatea ei componistică constând în izbânda contopirii inflexiunilor muzicii chineze cu atmosfera şi preceptele melodice ale celei europene. De mult, o primă audiţie nu mi-a mai făcut atâta plăcere.
Solistul concertului de pian - un tânăr de mare perspectivă, care a studiat cu toţi profesorii renumiţi şi a participat la cel puţin jumătate din concursurilor de pe mapamond, câştigând premii la câteva dintre cele mai importante - Jean-Frédéric Neuburger. Născut în 1986, părea un mânz care oscilează încă între supunerea faţă de hamul impus de călăreţ (citeşte "canoanele interpretative") şi dorinţa de a-l trânti din şa pe stăpân (citeşte "libertate cu orice preţ"). Prima parte a concertului s-a scurs fără nicio rază de lumină în ţesătura complexă a partiturii, Jean-Frédéric se precipita spre o câmpie a libertăţii la care nu ajungea cu niciun chip. Poate era un pic nervos. Surprinzător, în partea a doua (pilonul de rezistenţă al arcului întregului concert) s-a recules dintr-odată, găsind şi sunetul şi frazarea potrivite. Cânta de parcă s-ar fi cufundat într-o meditaţie gravă, foarte potrivită cu spiritul celui ce, încă de tânăr, descoperise că moartea e pandantul vieţii şi că în spatele amândurora stă puterea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu, Mozart. Neuburger n-a profitat de finalul rapid pentru a face din el o piesă de virtuozitate. Dimpotrivă, păstra chiar unele ecouri ale meditaţiei dinainte în partea de mijloc a presto-ului, un menuet bogat ornamentat - în tonalitatea subdominantei (procedeu folosit de Mozart şi în Concertul KV 482).
La pianiştii care au ceva de spus, sunetul e bogat, plin, ca o boabă de strugure privită în lumină, cu sucul (concentrat în interior) la vedere prin pieliţa subţire bine întinsă, oferindu-se să-i gustăm savoarea. La cei mai mulţi, însă, sunetele sunt rezultatul lovirii corzilor metalice de către ciocănelele puse în mişcare prin apăsarea clapelor pianului, atât şi nimic mai mult. Lui Jean-Frédéric Neuburger îi ieşeau şi-ntr-un fel, şi-ntr-altul, dar cred că până la urmă va face parte din prima categorie.
Muzica lui Messiaen, indiferent de subiectul ales ca pretext al construcţiei, este cea mai plastică din întreg secolul XX, îmi sugerează o filiaţie stravinskiană. Ştiu că multora le va părea ciudată afirmaţia mea, dar dacă vor asculta dezinhibaţi Le tombeau resplendissant, vor constata, poate, ca şi mine, că prima parte ar fi putut fi scrisă foarte bine de către Stravinski, cel din perioada rusă. Aceeaşi energie vie ce străbate muzica, aceleaşi culori (armonice şi ritmice) tari puse fără sfială pe pânză, aceeaşi tendinţă de a încarna transcendentalul în personaje vii, nerăbdătoare să încerce senzaţiile şi trăirile omeneşti, ce ne dă frisoane.
În nota dominantă a concertului, Ucenicul vrăjitor a fost superb interpretat - cu maximă precizie (deşi e o lucrare dificilă), cu nerv, cu strălucire, Alain Pâris dovedindu-se un dirijor, mai bine zis un muzician efervescent.