A regizat mai multe documentare şi scurtmetraje, precum şi un film de televiziune, a făcut şase videoclipuri pentru Zdob şi Zdub, iar acum vrea să debuteze în lungmetraj.
Înainte de a veni din Republica Moldova să înveţe regie de film la Bucureşti, Igor Cobileanski a fost descoperit la 14 ani de Emil Loteanu.
Iulia Blaga: Înainte să fii regizor, ai fost actor. Ai avut rolul principal în filmul Durerea, realizat după scenariul lui Emil Loteanu.
Igor Cobileanski: Asta a fost prima mea tangenţă cu lumea asta care mi se părea destul de plină de tot ce vrei. Aveam 14 ani, eram un copil. Pe urmă au mai urmat alte roluri mai mici, dar mă ţineam aproape de oamenii din film şi, urmărind tot ce se întâmpla pe platou, mi-am dat seama că în meseria asta, dacă vrei să spui ceva, trebuie să fii regizor. Nu ştiu, aşa am simţit.
I.B.: Cum ai ajuns să joci în filme?
I.C.: Simplu. Loteanu avea un mare talent de a descoperi oameni. Nu vreau să mă laud, dar majoritatea actorilor cu care a lucrat n-aveau şcoli de teatru sau film. Pe mine m-a găsit în stradă. S-a uitat la mine, i-o fi plăcut ceva, şi m-a dus direct la regizor. A fost o selecţie dură, în jur de 3000 de copii, şi în final am rămas 15, pe urmă 3. După film, da, ne-am mai văzut. Am făcut un început de asistenţă la ultimul lui film, Găoacea, aveam grijă de actori. La 17 ani m-a întrebat dacă vreau să mă fac actor. Era în '90. I-am zis că vreau să fac regie. "Unde vrei să faci, la Moscova sau la Bucureşti?" - erau valurile de trezire naţională -, şi am zis că vreau la Bucureşti. Zicea că Moscova e mult mai deschisă, în sensul ca sunt mai mulţi profesori, străini... E mai cunoscută VGIK-ul ca UNATC-ul. Opţiunea mea a fost Bucureştiul, din cauza acelui sentiment naţional. Era acea trezire naţională care plana peste noi. Acel sentiment mai există şi azi în mine.
I.B.: Ca cineast, ai devenit celebru mai întâi pe internet. Cum s-a întâmplat?
I.C.: Primul meu film, Când se stinge lumina, a stat jumătate de an terminat şi nu se întâmpla nimic. Nu ştiam ce să facem cu el. Ideea cu net-ul a fost a lui Thomas Ciulei, producătorul, care a vrut să facă un test (nota LiterNet: de fapt ideea a fost a redacţiei LiterNet, vreo trei luni l-am bătut la cap pe Thomas Ciulei să îl convingem să ne dea filmul să îl punem pe YouTube). Filmul avea 8 minute, deci se preta. Succesul a fost extraordinar, aşa că am pus şi filmele următoare, Saşa, Grişa şi Ion şi (Plictis) şi inspiraţie. Dacă nu le plasam pe net, nu ştiu dacă aveam acum acest dialog. A fost un pas, o modalitate de a promova filmele. Am avut cam 500.000 de vizionari pe www.youtube.com. Acum, Thomas a scos Când se stinge lumina de pe youtube, pentru că a semnat un contract cu o casă de distribuţie germană. Au mai rămas alte copii preluate, (nota LiterNet: şi scenariul publicat de LiterNet) dar totuşi nu atât de multe pentru că majoritatea bloggerilor au dat link la youtube. Am şi eu toate filmele pe blogul meu.
I.B.: Ai putea face filme doar "pentru internet" sau vrei ca filmele tale să fie văzute şi în săli?
I.C.: Eu nu le fac să le plasez pe internet. E mai greu să plasezi un lungmetraj pe internet, deşi internetul mi se pare foarte democratic.
I.B.: Ai venit la Bucureşti sperând că aici îţi va fi mai uşor să faci filme?
I.C.: Eu am absolvit UNATC-ul şi am plecat acasă. Atunci, pe moment, aveam nişte oferte destul de bune faţă de ce oferea Bucureştiul anului 1995. Singura cale ar fi fost televiziunea. In ultimul an am avut o ofertă de la un studio de producţie şi postproducţie TV din Chişinău, aşa că am plecat. Am revenit în România acum un an, o dată cu scurtmetrajele. Sunt stabilit la Chişinău, aici vin când am treabă. La Chişinău am un mic studio de producţie care merge, nu pot zice nu. Dar s-ar putea ca într-un târziu să mă stabilesc la Bucureşti dacă voi avea mai multe oportunităţi.
I.B.: Ai terminat de curând în România un film de televiziune, Tache.
I.C.: E o tragicomedie, povestea unui gropar (interpretat de Mircea Diaconu) care află că e bolnav de cancer, şi care, când i se spune că mai are de trăit două luni, decide să-şi organizeze propria înmormântare. Contactează prieteni mai vechi, agenţii funerare, dar i se întâmplă cel mai urât lucru: administraţia cimitirului cedează locul, şi atunci scopul lui devine acela de a-l recupera. Filmul are o oră şi 17 minute, şi e produs de Domino Film şi MediaPro. Scenariul e scris de Mara Nicolescu.
I.B.: Plănuieşti un lungmetraj de debut, Afacerea Est. Cu el ai picat la concursul CNC de anul trecut?
I.C.: Nu doar de anul trecut, ci de trei ori, deşi în primele două dăţi eram chiar sub linie. Probabil că îl voi depune iar. Filmul e o poveste estică, petrecută în România, sudul Ucrainei sau Moldova. Multă lume va spune probabil că e Moldova pentru că voi insista să folosesc actori moldoveni. E despre doi tineri dintr-un oraş marginal cu şase blocuri şi multă sărăcie care se antrenează într-o afacere, cumpărând un vagon de potcoave pe care le vor vinde unui alt partener. Vagonul îl duc prin toată ţara. Povestea e total absurdă. Lumea râde când citeşte. Dar e o poveste bărbătească, fără a fi un film misogin. E un singur rol feminin. Neintenţionat, aşa mi-a ieşit.
I.B.: După mai mulţi ani, cum percepi România?
I.C.: O văd cam la fel. Eu sunt cetăţean al Republicii Moldova, dar patria mea e România. Moldova e totuşi o provincie, e ca un copil încăpăţânat care nu gândeşte încă matur. În România e o schimbare în bine, mai ales în ultimii ani. Nu ştiu cine-i bun şi cine-i rău în politică, dar văd o evoluţie. După trei luni de Bucureşti, revenind la Chişinău, îmi sar în ochi sărăcia de la margine şi curăţenia din oraş. În rest, oamenii sunt cam aceiaşi, moldovenii sunt mai puţin temperamentali, pe alocuri mai profunzi decât bucureştenii. Eu sunt optimist de felul meu, deşi nu văd neapărat viaţa în roz. Din clasa noastră de la regie de film, suntem doar doi care muncim în domeniu, eu şi un coleg care face publicitate. Am fost 12 oameni. Restul s-au pierdut, nu mai ştiu ce fac.
I.B.: Cum îţi vezi munca în următorii ani?
I.C.: Vreau s-o număr în producţii. Cred că dacă voi fi băiat serios, va fi bine. Următorul pas trebuie să fie un lungmetraj. Emil Loteanu spunea că regizorii trăiesc de la premieră la premieră. Se relaxează o singură zi şi o iau de la capăt.