"Arăt ca o chestie pusă la păstrat într-un borcan cu formol" constată vocea lui Jean-Dominique Bauby (Mathieu Amalric), fost editor la Elle-ul franţuzesc şi mare afemeiat, actualmente complet paralizat în urma unui atac, cu excepţia unei pleoape ce devine, astfel, strâmta fereastră prin care e constrâns să vadă lumea. Gândul - căci de articularea unei idei e vorba - îi vine când îşi observă prima dată, după operaţia în cursul căreia celălalt ochi i-a fost cusut, imaginea oglindită într-o fereastră: un chip deformat, strâmb, grotesc, capabil să-(ţ)i trezească exact acea zvâcnire de repulsie după care tânjesc în van majoritatea producţiilor horror contemporane. Dar filmul americanului Julian Schnabel, al treilea după biograficul Basquiat şi sulfurosul Before Night Falls, nu e nici pe departe un horror. Cel mult nu dintr-un punct de vedere formal. Deşi starea claustrofobă, de panică în care te scufundă de la primul cadru funcţionează perfect ca deturnare a unor poncife ale genului.
Poate ar fi momentul să amintim că îl descoperim pe Bauby cel post-accident exact când se vede şi el: pentru prima treime, dificilul şi inclasabilul film al lui Schnabel ne imersează în angoasa lui Bauby, reducându-ne la perspectiva diformă şi tulburătoare a protagonistului său - siluete neclare, vizualizate fluid, la limita oniricului (sau coşmarescului, dacă preferaţi) de operatorul lui Spielberg, Janusz Kaminski, cu imaginea concentrându-se ocazional pe o faţă (în genere îngrozită) a vreunuia dintre apropiaţii veniţi în vizită sau pe gesturile şi ritualurile, cu atât mai straniu/înspăimântătoare, ale personalului spitalicesc. Şi camera fuge, se mută continuu, pe urma privirii disperate a unui om captiv în propriul trup şi incapabil să mai comunice cu exteriorul. În timp ce vocea lui Amalric articulează vibrant, pe banda sonoră, ce îi trece prin cap: uimire, furie, înverşunare, cinism... Până când, o dată cu imaginea care se lărgeşte, înglobând progresiv şi o perspectivă obiectivă, asistăm la lenta şi chinuitoarea recuperare a eroului. Care învaţă, cu ajutorul unei terapeute (Olatz Lopez Garmendia, în realitate soţia regizorului) şi a unei logopede (minunata Marie-Josée Croze, pe care unii şi-o mai amintesc, poate, din Les invasions barbares) să îşi transmită gândurile prin intermediul pleoapei încă funcţionale. Primul, descifrat literă cu literă, fiind (cum altfel?!) cumplitul "Vreau să mor".
Le scaphandre et le papillon nu e, însă, genul de poveste lacrimogenă care vrea să-ţi stoarcă cu orice preţ suspine de comizeraţie pentru insuportabila stare a protagonistului său, ci, dimpotrivă, istoria unei re-descoperiri forţate de situaţia sa limită; căci, redus aparent la un stadiu cvasi-vegetativ, lui Bauby nu îi rămâne decât să plonjeze cu toată forţa în propria imaginaţie şi printre amintirile fostei sale vieţi. Care ne dezvăluie, treptat, un personaj nici pe departe simpatic ori corect, dar fără să mizeze vreo secundă pe mult-abuzata carte a remuşcărilor. În flashback-urile care întrerup, progresiv, naraţiunea, Mathieu Amalric, a cărui prezenţă fermeca deja în Rois et reine ori Munchen, recreează un bărbat puternic, senzual, înzestrat cu un magnetism care îţi explică perfect succesul său fără să fie nevoie de prea multe amănunte biografice; şi exact senzualitatea şi forţa aceasta răzbat şi din vocea care ne însoţeşte până la sfârşit în călătoria prin mintea şi memoria acestui individ aparte, de-a lungul anului în care, până să moară, a reînvăţat să trăiască şi a apucat să îşi scrie memoriile.
Mai multe despre acest veritabil tur de forţă regizoral, în care poţi citi, după voie, o metaforă a condiţiei umane ori, de ce nu?!, una a spectatorului compulsiv de cinema prins în întunericul sălii, nu ar trebui spuse. Dincolo de faptul că, orice am crede despre declaraţiile acru/bombastice ale omului Schnabel, avem în faţă un rar exemplu de cinema de autor, vibrant şi atipic.