Dar să revenim la film. Povestea unei prietenii dezechilibrate, a unui avort ilegal, a unei lumi (comuniste) încă mult mai prezentă decât ne-ar plăcea să credem s-a impus firesc drept vârf al unei competiţii inegale şi ar trebui să cucerească şi, mai ales, să pună pe gânduri şi audienţele locale. Atunci, în mai, a fost îndelung aplaudat şi, după proiecţia din a doua zi a festivalului, practic nu a existat moment în care să nu fie în centrul discuţiilor şi pariurilor. S-a vorbit mult mai ales despre efectul pe care 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile îl are asupra spectatorului. Te hăituieşte cu planurile lungi, impecabil filmate din mână de Oleg Mutu, preponderent în lumină naturală şi nu-şi părăseşte nici o clipă eroina (formidabila Anamaria Marinca) aflată într-o cursă contra cronometru pentru a-şi ajuta o colegă şi prietenă aflată la ananghie - i.e., pentru cine a trăit pe altă planetă în ultimele luni, încercând să facă un avort tardiv în lumea sumbră a ultimilor ani ai regimului comunist românesc, când, se ştie, acest lucru era interzis şi aspru incriminat de lege. Început precis, în claustrofobele camere minuscule de cămine studenţeşti, filmul creionează ferm şi succint din câteva imagini şi frânturi de dialoguri o lume pe care prea mulţi par să şi-o amintească în tonuri mult mai roze decât a fost: de la jumătăţile de frază lăsate în suspensie pentru că nu ştii niciodată cine ar putea auzi la traficul de ţigări, deodorante şi alte "bunuri de consum" greu accesibile în acele vremuri şi la complicitatea discretă a celor două prietene, Otilia şi Găbiţa (Marinca şi, respectiv, Laura Vasiliu).
Şi e unul dintre marile merite ale regizorului şi scenaristului Mungiu că îţi lasă libertatea de a citi cum vrei aceste momente, fără să îţi impună vreo grilă, morală ori altminteri. Tensiunea atmosferei nu scade nici o clipă, rezonând permanent în următoarele secvenţe ce articulează traseul aproape iniţiatic al eroinei - de la întâlnirea clandestină cu misteriosul şi pe drept paranoidul domn Bebe (un Vlad Ivanov extrem de dificil de citit) la care merge în locul prietenei la rezolvarea încurcăturilor legate de găsirea unei camere şi preliminariile aşteptatei "operaţii". Impersonala şi înspăimântătoarea cameră de hotel, unde pericolele pândesc la tot pasul (priviri indiscrete, o vizită neaşteptată, vreun semn cât de mic lăsat în urmă ş.a.) este de altfel teatrul unei bune părţi a poveştii, ceea ce transformă 4 luni... <nobr>într-un veritabil huis clos tot mai înfricoşător, dându-i chiar ceva din lustrul şi adrenalina unui thriller psihologic. Iar scene precum bucata interacţiunii celor trei - tinerele şi sinistrul performer al operaţiei - în hotel, dar şi lungul moment de la masa în familia iubitului eroinei, cresc exponenţial izolarea şi panica, stilul lent de filmare reflectând perfect tortura şi angoasa resimţite. Pentru că, finalmente, filmul lui Mungiu este asemenea unei descinderi infernale, în care de la un punct nu mai există cale de întoarcere sau salvare, iar protagonista trebuie să facă faţă tot mai grelelor decizii şi situaţii în care au împins-o prietenia şi hotărârea de a prelua, practic, întreaga povară a unei amice nu foarte responsabile, care se mulţumeşte să se bazeze pe ea. Traseul acesta, întins pe parcursul unei singure zile, o va modifica definitiv, sufleteşte şi emoţional; şi e genul care are puterea de a avea un efect similar şi asupra privitorilor. Care e foarte probabil să se trezească punându-şi câteva dintre întrebările incomode ce adastă în subtextul filmului; şi, poate, chiar să îşi amintească nişte vremuri întunecate în tonuri mai aproape de cele reale. 4 luni... e prima parte a unei trilogii pe care Cristian Mungiu a gândit-o sub titlul de Amintiri din Epoca de Aur. Şi deşi nu judecă facil şi la vedere perioada în cauză, dacă e să ne luăm doar după acest prim episod, e una dintre cele mai dure şi fără compromisuri radiografii ale acelor timpuri încrâncenate. Să sperăm că spectatorii români vor avea onestitatea să o privească în faţă. Şi să admire pe lângă perfecţiunea formală şi interpretativă, rigoarea unei viziuni needulcorate şi personale. Perfectă pentru a trezi mai multe întrebări decât răspunsuri.