Un om e descoperit în ploaie, fugind ca un nebun, fără acte. Poliţiştii îl iau la secţie, o clădire în mijlocul întunericului, unde picură prin toate crăpăturile, pe mese, în crăticioare, pe jos. Omul (Gérard Depardieu) spune că e scriitor, că-l cheamă Onoff (on/off). Comisarul (Roman Polanski) vine şi el la un moment dat, iar ceea ce începe e o discuţie amicală transformată pînă la urmă în interogatoriu violent.
Comisarul e un mare fan al lui Onoff, dar Onoff nu recunoaşte un pasaj pe care acesta îl citează cu veneraţie. Este el Onoff? Acest joc de-a şoarecele şi pisica în atmosfera udă, kafkiană, dungată de fulgere şi alternări de forţe durează o noapte. Comisarul oscilează destul de umed între admiraţie şi duritate. Celălalt bărbat - cînd supus, cînd dispreţuitor - are un secret, este evident după peticul de cămaşă pătat de sînge, pe care-l înghite pentru că n-are unde să-l ascundă. A omorît pe cineva? Cine a murit şi de ce? E amnezic omul ori ascunde ceva? Ce e cu montajul isteric de imagini rememorate care nu se limpezesc decît cu timpul? La sfîrşitul acestei nopţi angoasante şi eroul, şi noi vom afla întreg adevărul. Iar rezultatul răsuceşte filmul şi-l rearanjează. Acum, fiecare element capătă un sens.
Filmul lui Giuseppe Tornatore, Una pura formalità (difuzat recent de TVR 2) datează din 1994. Regizorul era deja cunoscut în lume pentru că făcuse Cinema Paradiso. Diferenţa dintre cele două filme e însă de la cer la pămînt. De la paradis la purgatoriu. Povestea din Una pura formalità e atît de puternică încît Tornatore a ţinut să şi-o însuşească cu amîndouă mîinile, scriind pe generic "idee şi scenariu de Giuseppe Tornatore". (Scriu ca o oarbă, pentru că cel mai important lucru din film nu-l pot spune, şi de aceea trebuie să tot dau ocol cu perifraza.)
Între noţiuni absolute opuse, semnul de egalitate e uşor ca pana
În 1999, The Sixth Sense / Al şaselea simţ de M. Night Shyamalan venea pe un teren nu întru totul virgin. Dialoguri şi situaţii pe muchia tăioasă dintre aparenţă şi esenţă. Eşti invitat să crezi ce vezi pentru că asta vezi, pentru ca la final să primeşti una peste ceafă. N-ai greşit, ai văzut ce ai văzut, doar că erau două bucăţi de realitate în loc de una.
"Faptul că sînt paranoică nu înseamnă că n-am dreptate", spune personajul lui Gwyneth Paltrow din Proof (regia John Madden), cînd simte că studentul tatălui său pleacă din camera acestuia cu un caiet în rucsac. E paranoică. E logică. Lumea ei, zdruncinată de pierderea tatălui, e logică şi inflexibilă ca o teoremă. Încrederea e un lucru calculabil, şi e aproape vizibilă. Paradoxal, e ca numărul "i", infinitul mut. Uneori, să n-ai deloc încredere în cineva e acelaşi lucru cu a avea încredere deplină. Între noţiuni absolute opuse, semnul de egalitate e uşor ca pana.
"Şi cîţi eram vii, ne socoteam morţi şi umblam ameţiţi...", judeca Ioan Dobrescu, cojocar din mahalaua Bateştii a Bucureştilor în octombrie 1813, frază pusă de Gellu Naum ca motto la romanul Zenobia.