Există relativ puţine exemple de muzici de mare valoare uitate sau necunoscute, redescoperite şi repuse în circulaţie după mulţi ani de la compunerea lor. (Fireşte, în afara modei baroce din ultimele decenii, cu avalanşa de lucrări scoase la iveală după secole de hibernare, ceea ce nu înseamnă că toate merită interesul nostru). Printre cei ce-au avut fericita vocaţie de a face dreptate unor opere importante ale trecutului, istoria muzicii îl citează la loc de frunte pe Felix Mendelssohn Bartholdy. În 1829 el a reluat, pentru prima oară de la moartea lui Bach, din 1750, aşadar la trei sferturi de veac, Pasiunile după Matei, făcându-l cunoscut contemporanilor săi pe marele compozitor german; iar în 1839, la Gewandhaus din Leipzig, a dirijat în primă audiţie Simfonia IX-a de Schubert, descoperită la Viena, cu un an înainte (şi la 10 după moartea autorului ei), de către Robert Schumann.
Mai apar şi astăzi dirijori ce-şi declară pasiunea de a resuscita lucrările unor compozitori uitaţi, cu mai puţin succes însă. Cu unul dintre ei am făcut cunoştinţă în concertul din 20 martie 2008 al Filarmonicii "George Enescu", anume vienezul Gottfried Rabl. Dezinvolt, elegant, energic, excelent acompaniator, păcat că-şi iroseşte talentul într-o zonă obscură, puţin profitabilă. Voi încerca să argumentez această părere în cele ce urmează.
În deschidere, Uvertura de concert op.12 de Karol Szymanowski, o primă audiţie (oare?), părea ruptă din Tristanul wagnerian. Melodica generoasă (cu ascensiuni strânse şi mari salturi descendente), inflexiunile tandre, armoniile în veşnică mişcare, totul dovedea influenţa romanticului compozitor de la Bayreuth.
Despre lucrarea solistică, Concertul în mi major pentru pian şi orchestră de Moritz Moszkowski, ni se spune, de asemenea, că este o primă audiţie. Numai că adevărata primă audiţie bucureşteană a acestui concert a fost realizată de către Dana Borşan în anul 1998 (în program a mai figurat şi Concertul nr.2 de Chopin), cu acompaniamentul Orchestrei Naţionale Radio, dirijor Ludovic Bács, aceleaşi lucrări fiind înregistrate, un an mai târziu, pe excepţionalul CD scos de casa germană de discuri K.U. Classics. Nu-mi vine să cred că doamna Ozana Alexandrescu, semnatara prezentărilor din programul de sală al concertului, n-a avut aceste informaţii.
Concertul despre care vorbim, prolix şi dificil, are o singură parte izbutită, a treia, un scherzo în mişcare rapidă (vivace). Pianista Raluca Ştirbăţ l-a cântat impetuos, cu sunet puternic şi tehnică ordonată, dar, fără nicio îndoială, nu se dovedeşte interpreta capabilă să impună în viaţa muzicală o lucrare pe drept lăsată deoparte de marii interpreţi.
De Reingold Glier şi Simfonia nr.2 în do minor n-am mai auzit pomenindu-se din anii '50 ai secolului trecut. Atunci, afişele de concert conţineau obligatoriu şi câte o lucrare a unui compozitor sovietic. Deşi scrisă înainte de revoluţia comunistă, simfonia are un caracter mobilizator, cu teme energice, e o muzică cu alură proletară, lipsită de o dramaturgie propriu-zisă, ce seamănă mai degrabă cu scenele unui balet (domeniu în care Glier a avut mai mult succes). De altfel, ulterior, compozitorul s-a adaptat foarte bine "comandamentelor" regimului comunist, adunând cele mai mari onoruri - Premiul Stalin în 1950, Artist al Poporului U.R.S.S. din 1938, preşedintele Uniunii Compozitorilor între 1938 şi 1948 -, în timp ce adevăraţii creatori, precum Şostakovici şi Prokofiev, erau în mod repetat incriminaţi ca formalişti şi persecutaţi de ideologii oficiali, printre care, fireşte, şi Glier, obligat de înalta sa poziţie să consimtă (măcar) la aceste stupide acuzaţii.
Concertul Filarmonicii, deşi bine cântat, a fost plictisitor şi interminabil, un experiment ce n-are rost să se mai repete, după părerea mea.