Pasiunea şi vigoarea tinereţii

Duminică 23 martie 2008, la Ateneu, am petrecut o seară minunată ascultând Orchestra de Tineret a Uniunii Europene (EUYO) în turneu la Bucureşti şi Sofia. Lionel şi Joy Bryer, preşedintele şi secretarul general ai Fundaţiei Internaţionale pentru Tineret, au înfiinţat-o în anul 1987. Directorul fondator şi primul dirijor a fost Claudio Abaddo; în prezent, de instruirea ei se ocupă Vladimir Ashkenazy, rol pe care îl va prelua dirijorul olandez Bernard Haitink.

Ansamblul, ce cuprinde 140 de tineri instrumentişti din toate cele 27 state membre ale Uniunii Europene, printre care şi doi români (un violonist şi un violist), se primeneşte în fiecare an. La selecţie participă atât noii aplicanţi, cât şi cei ce vor să-şi păstreze locurile câştigate în stagiunile trecute. Perioada petrecută în EUYO îi ajută să devină mai târziu membri ai orchestrelor de vârf ale Europei, datorită experienţei preţioase câştigate aici. Pentru melomanii ce n-au asistat decât la concertele orchestrelor româneşti, sunt greu de închipuit pasiunea şi vigoarea, pe lângă exemplara corectitudine, cu care cântă aceşti tineri. E un spectacol fascinant numai să-i priveşti, cât despre a-i auzi, foarte rar, cred, s-au iscat sonorităţi de asemenea palpitantă intensitate sub cupola Ateneului.

În locul invitaţilor băncii care a sponsorizat turneul european continuat la Viena, Milano şi Liverpool, cărora numai la muzica simfonică nu le stătea gândul, după cum se foiau, vorbind între ei fără încetare, dar aplaudând frenetic ori de câte ori orchestra făcea o mică pauză între părţi, mai profitabil era să fi fost aduşi elevii liceelor de muzică şi studenţii Conservatorului din Bucureşti, ca să înţeleagă ce înseamnă educaţia occidentală, ce rigoare, efort şi perseverenţă necesită construirea unei cariere muzicale europene.

Lucrarea în care orchestra şi-a etalat cel mai pregnant calităţile a fost Simfonia Domestica op.53 de Richard Strauss, mai degrabă poem simfonic decât simfonie, în sensul propriu al termenului, are totuşi cinci părţi, de mărime inegală, însă, şi care se cântă fără întrerupere. Simfonia e dedicată soţiei şi fiului compozitorului, care şi-a propus să "descrie" atmosfera familială, cu momentele ei de tandreţe ori mai tensionate. Orchestraţia extrem de bogată, fastuoasă chiar, contrastează însă cu banalitatea subiectului, apropiindu-l mai repede de O viaţă de erou, alt poem cu caracter autobiografic.

Un rol determinant în interpretarea fabuloasă a Simfoniei Domestice, l-a avut Vladimir Ashkenazy, directorul artistic al EUYO. Născut la Gorki (URSS) în 1937, a studiat la Conservatorul din Moscova şi înainte de a se dedica dirijatului şi-a creat un renume de pianist virtuoz. Deşi are aproape 71 de ani, este la fel de energic şi de neobosit ca şi partenerii săi din orchestră, mai tineri cu o jumătate de secol. Păreau să se înţeleagă foarte bine, talentaţii învăţăcei şi mentorul care-i însufleţea. De altfel, Rapsodia nr.1 de George Enescu, piesa de deschidere a programului, a sunat la fel de viu şi de colorat ca şi simfonia straussiană. Iar solo-ul în caracter popular al violei mi s-a părut mai frumos ca niciodată.

Arabella Steinbacher a fost solista Concertului pentru vioară şi orchestră de Jean Sibelius. Tânăra violonistă a avut parte de un debut norocos, înlocuind în ultimul moment o colegă în Concertul de Beethoven, cu orchestra Radio France şi sir Neville Mariner la pupitru. Succesul neaşteptat a propulsat-o spre o carieră solistică alături de mari orchestre din toată lumea. Cântă pe o excepţională vioară Stradivarius, împrumutată de Fundaţia Muzicală Niponă (mama ei este japoneză), şi o face cu ardoare. Poate prea multă, câteodată... s-ar putea să fiu subiectiv, aici, după ce i-am ascultat pe Joshua Bell, Maxim Vengerov sau Eugen Sârbu interpretând romanticul concert al lui Sibelius cu o măiestrie fără egal.