Se spune despre Macbeth că aduce ghinion celor care-l montează. Se pare că Selinei Cartmell vrăjitoarele i-au adus noroc: Arts Council i-a alocat un buget de 100.000 de euro (deşi pare mult, e de zece ori mai puţin decât a costat Faustul lui Purcărete), a colaborat cu scenograful lui Brook, Jean-Guy Lecat, i-a avut la dispoziţie pe cei mai buni actori din Dublin şi, un lucru extrem de important, a lucrat într-un spaţiu dezafectat, The Empty Space, despre care regizoarea crede că ar fi bântuit.
In Irlanda există toate şansele de a se declanşa un scandal uriaş în cazul în care un tânăr artist talentat nu primeşte sprijin financiar. În Bucureşti există un spectacol foarte bun pe textul lui Albee, Cui i-e frică de Virginia Woolf?, realizat de o regizoare de vârsta Selinei Cartmell, care nu poate fi jucat pentru că nimeni nu se arătă interesat să-l finanţeze. Situaţia e cu atât mai revoltătoare cu cât se ştie bine ce sume fabuloase se irosesc în teatrele instituţionalizate pentru zeci de spectacole fastuoase şi inepte.
Există o diferenţă majoră dintre teatrul irlandez şi cel românesc: în Irlanda, dramaturgul, nu regizorul, este pilonul central, în timp ce la noi regizorul este capo di tutti capi, iar dramaturgul, când nu visează să ajungă regizor, speră să fie tradus în Irlanda. Şi totuşi, în Dublin se vorbeşte mai nou despre un wunderkind a cărui prezenţă în teatrul irlandez e comparată de unii cu cea a unui cuţit fierbinte pe o bucată de unt.
Selina Cartmell a studiat regia la Londra, dar s-a stabilit în Dublin (înotând cumva contra curentului, pentru că se ştie că artiştii irlandezi au tânjit mereu după Londra) şi, deşi n-a împlinit încă treizeci de ani, a câştigat în ultimii ani cele mai importante premii la Irish Theatre Awards şi a entuziasmat publicul cu ultimul ei spectacol, Macbeth. Cartmell tratează textul lui Shakespeare ca pe un thriller (folosirea permanentă a lanternelor amplifică această senzaţie), în care spectatorii ar trebui să fie nişte detectivi porniţi să rezolve un mister.
Unui spectator român, Macbeth îi aduce aminte de Purcărete. Există o scenă în care Macbeth (extraordinar Rory Keenan în acest rol) vorbeşte la microfon cu faţa spre public (în timp ce pe fundal se aud aplauze înregistrate), care m-a dus cu gândul la atmosfera lascivă şi grotescă din spectacolul lui Purcărete, Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului. Selina Cartmell e suficient de inteligentă pentru nu a se lăsa prinsă în capcana în care cad de obicei regizorii care vor să-l facă pe Shakespeare contemporan, adică să îmbrace actorii în jeans, să pună muzică pop şi să pastişeze filmul lui Luhrmann, Romeo + Juliet. Aparent, ea procedează într-un mod cât se poate de convenţional: actorii vorbesc clar (chiar dacă acustica sălii e defectuoasă) şi replicile chiar par dintr-un text de Shakespeare, şi nu dintr-unul de Mamet. Ce surprinde însă e subtilitatea cu care actorii reuşesc să-şi dilueze propriile personaje, lăsând în final impresia că pe scenă se află doar nişte manechine, ale căror identităţi nu ţi le mai confirmă decât caietul program al spectacolului.
Ca şi regizorul belgian Jan Lauwers, care e cunoscut pentru faptul că în spectacolele sale personajele mor şi se trezesc tot atunci în scenă, tânăra regizoare britanică foloseşte şi ea acest truc anti-climax, astfel încât momentele de violenţă intensă sunt urmate de reveniri bruşte la ceea ce Lauwers numeşte punctul zero al teatrului. Adică acolo unde până şi imaginea unei simple mese de snooker inundată de o lumină purpurie poate să te tulbure şi să te emoţioneze mai mult decât o face, spre exemplu, un spectacol de patru ore de-al lui Alexandru Darie.
The Empty Space, Dublin
Macbeth, de William Shakespeare
Regia: Selina Cartmell
Scenografia: Jean Guy Lecat
Distribuţia: Rory Keenan, Barbara Brennan, Olwen Fouere.