Acum vreo două săptămâni, trecând pe Magheru, pe lângă micul scuar din faţa librăriei Cărtureşti, "ceva" prins cu coada ochiului, din mers, m-a făcut să pun brusc frână (mă rog, la figurat), ca un personaj din desenele animate, şi apoi să mă întorc la fel de brusc. Mai lipsea "balonul" de deasupra capului, cu un uriaş semn de exclamare - care s-a materializat însă (mai rău!) într-un "Bravo lor!" rostit aproape cu voce tare; noroc că nu era nimeni prin preajmă. Această reacţie extremă (totuşi...) mi-a fost provocată de vederea unei construcţii complicate - un fel de instalaţie din şipci îmbinate în volume geometrice suprapuse - ce purta în vârf o şi mai complicată alcătuire de figurine colorate: un balaur înaripat, un iepuraş (parcă), o siluetă infantilă ş.am.d. O inscripţie cu litere vesele lămurea misterul: Teatrul "Ion Creangă" (având, pe lângă sala principală din Piaţa Amzei, o săliţă de tip studio situată chiar pe străduţa ce dă acolo în bulevard) îşi "momea" spectatorii - copii şi adulţi deopotrivă - să-i calce pragul; folosind, iată, mijloace "de semnalizare" frapante. O idee excelentă!
Cum, din păcate, nu întâlnim prea multe prin oraş. Teatrele noastre păstrează, în materie de reclamă - de "promovare" a produselor specifice, dacă doriţi - o modestie cu totul nefericită. Practic, în afară de veşnicele afişe-standard, care sunt, uneori, de o urâţenie perfect respingătoare, şi de faimoasele "benăre" care, indiferent că spânzură de zidurile clădirii ori că fâlfâie de-a curmezişul străzii, se înnegresc jalnic de praful bucureştean, alte metode de publicitare a spectacolelor la noi nu prea există. Nici urmă de panouri electronice pe care să "ruleze" informaţiile, nici pomeneală de persoane costumate excentric care să-ţi aţină calea şi să-ţi înmâneze "fluturaşi" - ce să mai vorbim de câte-un dirijabil multicolor care să lanseze mici "manifeste" cuprinzând programul teatrului?! Am înşirat - inutil să precizez - metode "de atac" (văzute cu ochii mei) pe care le utilizează instituţiile de spectacol (ba, câteodată, chiar şi trupele particulare) din străinătate. Desigur, o reclamă viguroasă pretinde costuri pe măsură. Când, însă, urmarea este creşterea sensibilă a numărului de spectatori - şi, implicit, a încasărilor -, putem vorbi nu de cheltuieli, ci de investiţii.
E drept, toate acestea sună foarte... economic şi foarte puţin cultural. Dar, fie că ne place, fie că nu, teatrul are, pretutindeni în lume, din ce în ce mai mult de-a face cu economia. Important e să nu uite cu totul de cultură.