Pe o ploaie teribil de neprietenoasă, duminică, 6 aprilie 2008, m-am îndreptat spre Ateneu pentru a urmări un recital pe care nu voiam să-l ratez cu niciun chip. Iar aşteptările nu mi-au fost înşelate. Violonistul Remus Azoiţei şi pianistul Eduard Stan formează un cuplu cameral seducător, am aflat-o acum un an ascultându-le primul CD cu integrala lucrărilor pentru vioară şi pian de George Enescu (al doilea a fost de asemenea înregistrat şi urmează să apară în curând) când am şi scris o cronică entuziastă, la unison cu mulţi alţi critici de specialitate de pe mapamond. În programul recitalului de la Ateneu, cei doi au păstrat de pe disc doar suita Impresii din copilărie, op.28, o lucrare de extremă dificultate.
Ascultându-i în sală, ceea ce te frapează din primul moment este frumuseţea în sine a cântului lor. Puţini însă îşi dau seama că ea este rodul unei acribii ieşite din comun, al pasiunii de a şlefui cu migală fiecare amănunt până când sonorităţile se transformă în preţioase bijuterii. De la cea mai firavă şoaptă la intensităţi dezlănţuite, dispunând de o imensă paletă de nuanţe şi expresii, ei controlează totul. Din fericire, această alchimie prestabilită se însufleţeşte pe scenă datorită sensibilităţii ascuţite a celor doi, înrudiţi deplin în actul creator al interpretării muzicii.
În Sonata de Debussy s-au întrecut pe ei înşişi, dar proba de suprem rafinament au dat-o în suita enesciană. M-am temut că după pauză nu vor mai avea resurse pentru a susţine la acelaşi nivel Sonata în mi bemol major de Richard Strauss şi Tzigane de Ravel. Însă Azoiţei a cântat cu atâta ardoare şi tandreţe, iar Eduard Stan cu atâta limpezime şi culoare, găsind proporţiile cele mai fireşti, de parcă abia îşi începuseră recitalul. Separat ori împreună, e o mare plăcere să-i asculţi.
Cum s-a spus, nimeni nu e profet în ţara lui! Adevărat, afară turna cu găleata, totuşi publicul ar fi putut fi mai numeros. Cât despre colegii de breaslă... îi numărai pe degetele de la o mână.