Am vrut să văd Globurile de Aur - greviştii au avut altă idee. Am vrut să văd premiile BAFTA - satelitul a făcut pe nebunul. Am vrut să văd premiile César - nu le-a mai difuzat nimeni în România, nici măcar înregistrate. Dacă le ratam, dintr-un motiv sau altul, puteam liniştit să mă las de meserie - dar Oscarurile s-au întâmplat şi s-au transmis. În direct şi în original. Nedublat. Pe HBO, adică.
Aş fi vrut să mă bucur pentru madam Cotillard, premiată (pe merit!) pentru un rol aşa cum le place la nebunie yankeilor - cât mai biografic, cât mai transpus. Dar La Môme (zis şi La Vie en rose) NU este un film mare, nu e genul acela de film care să reclame premii prin simpla prezenţă - cu alte cuvinte, Edith Piaf era genială, cu sau fără el, iar madam Cotillard (care, între timp, culege bălăriile semănate mai an, a propos de 9/11) merge în istorie şi fără aplauzele mele, că doar a înhăţat şi Globul, şi BAFTA şi César-ul, nemaiîntâlnit, nemaipomenit, bof.
Aş fi vrut să mă bucur pentru fraţii Coen, premiaţi (în fine!) pentru film şi regie - dar nu, No Country for Old Men NU este cel mai bun film al lor, orice ar crede anumiţi cronicari. Sigur, se poate aplauda faptul că Academia (Americană de Film) i-a recunoscut oficial drept clasici în viaţă (chit că mai târziu cu vreo 12 ani - dar nu-i bai, Scorsese a aşteptat trei decenii), iar însăşi ideea că foştii "enfants terribles" ai cinema-ului independent yankeu, pe cât de iconoclaşti, pe atât de teribilişti, pe cât de talentaţi, pe atât de infatuaţi, au rupt gura târgului cu un film atât de sec, de nihilist şi de lipsit de compromisuri îndeamnă la zâmbete aprobator/răutăcioase, dar nu-i momentul.
Extazul mi-e potolit de marele perdant al acestei ediţii, al cărui singur ghinion (dacă nu luăm în considerare ambiţia nemăsurată şi imperfecţiunea care frizează geniul) este că s-a nimerit în aceeaşi oală (citeşte competiţie) cu fraţii Coen, taman cînd soarta s-a găsit să-i bage în seamă - sigur, s-ar putea găsi cârcotaşi care să susţină că, dacă n-ar fi existat No Country... atunci Oscarul ar fi plecat către contrariantul, contradictoriul şi contrafăcutul Atonement, enfin. Nu-i prima oară când un film foarte mare e pus foarte în umbră de un altul (bun, ce-i drept, dar nu magnific) - s-a întâmplat în 1995, când Forrest Gump a ras tot (minus scenariul lui Tarantino pentru Pulp), iar minunatul The Shawshank Redemption, de şapte (!) ori nominalizat, a plecat acasă cu mâna goală. Anul acesta însă, parcă boicotul (Ignoranţă? Inconştienţă?) There Will Be Blood e chiar mai dureros - chiar dacă filmul lui Paul Thomas Anderson, care s-a crezut niţel Welles, niţel Huston şi niţel Stroheim, şi noi odată cu el, a fost premiat (relativ previzibil) pentru imagine (Robert Elswit, pictural) şi rol principal (Daniel Day-Lewis, uriaş), sentimentul de frustrare persistă şi nu dă semne c-ar pleca prea curând.
Aş fi vrut să mai despic firul Oscar în patru (ce-a fost în mintea lor cu piesele din Enchanted? Unde-a dispărut amărâtul de Brad Renfro din montajul In Memoriam? Cum de nu i se dă lui Jon Stewart un Oscar omagial anual: pentru prestaţie, pentru isteţime, pentru cavalerism - vezi momentul memorabil Once!?), dar a trecut ceva vreme de atunci, noaptea a fost lungă, excesul de Mojito-uri îşi spune cuvântul iar Falsificatorii (ăia austrieci, cel puţin) au plecat cu statuia lui Mungiu în sacoşă, aşa că...
Aş fi putut (mai am 1000 de semne!) să vă povestesc despre concertul The Cure, întâmplat la Berlin taman în seara palmaresului (pfui!), dar l-am relatat pe larg în cel mai nou REPUBLIK, drept care vi-l recomand cu căldură. Aş fi putut să vă povestesc despre gala premiilor GOPO, dar, în afară de prezenţa criticilor străini (Jay Weissberg, David Robinson, etc.), a lui Thierry Fremaux (director/selecţioner/guru la Cannes) şi a echipei din Toate pânzele sus!, n-am reţinut nimic ieşit din comun (ba nu, mint, creveţii în foietaj, miam!) - dar reţineţi voi, pesimişti din toate breslele, că Gala asta trebuie să existe chiar dacă (Doamne fereşte!) vom număra o singură nominalizare pentru un singur film, în ideea că, într-o bună zi, o vom putea compara, chit că metaforic, cu Oscarurile. Ah, şi aş fi putut să vă povestesc despre capodopera numită Anchetă asupra unui cetăţean mai presus de orice bănuială / Indagine su un cittadino al di ogni sospetto, în fine văzută, dar filmul lui Elio Petri (la pachet cu performanţa suprarealistă a lui Gian Maria Volonte şi muzica lui Morricone) merită un eseu separat şi, oricum, nu mai am spaţiu.