Recital cameral - Remus Azoiţei şi Eduard Stan

Doi muzicieni de mare rafinament, violonistul Remus Azoiţei şi pianistul Eduard Stan au cântat la Ateneul Român, în 6 aprilie 2008, câteva capodopere ale literaturii pentru duo - Sonata în mi minor, KV. 304, de Wolfgang Amadeus Mozart, Sonata de Claude Debussy, Suita Impresii din copilărie, op. 28 de George Enescu, Sonata în Mib major op. 18 de Richard Strauss -, precum şi o piesă de mare virtuozitate, Rapsodia "Tzigane" de Maurice Ravel.

A fost o seară de muzică de cea mai bună calitate. Iar interpretarea lui Remus Azoiţei şi a lui Eduard Stan a fost plină de spontaneitate şi inspiraţie. Puterea de comunicare a sentimentelor era dublată de o tehnică instrumentală impecabilă. Efectiv se putea realiza o înregistrare de înaltă clasă, direct din recital.

În redarea Sonatei pentru pian şi vioară în mi minor de Mozart, singura scrisă într-o tonalitate minoră, se întrezărea suferinţa compozitorului cauzată de moartea mamei sale. Vioara şi pianul sunau ca un singur instrument. Fermitatea metrului, al pulsului agitat se îngemăna paradoxal cu o deosebită fineţe a emisiei.

Faptul că Remus Azoiţei şi-a format o solidă bază violonistică - în ţară (Daniel Podlovschi, Mihai Constantinescu, Bujor Prelipceanu) a asimilat cele mai valoroase cunoştinţe instrumentale contemporane (Juillard School), precum şi unele dintre cele mai benefice influenţe artistice (Itzhak Perlman, Ivry Gitlis, Menahem Pressler) - s-a simţit în cântatul său dezinvolt şi în plăcerea modelării sunetului, extras parcă din adâncul viorii sale Nicolò Gagliano (1753). Remus Azoiţei "cântărea" pur şi simplu arcuşul, printr-un gest premergător începutului de cantilenă. Permanenta sa preocupare pentru dozările cele mai fine, avea drept consecinţă o colorare vie a sunetului.

În Sonata de Claude Debussy s-au regăsit simplitatea, transparenţa şi fluenţa vectorului sonor. Cu o sensibilitate rară, pianistul Eduard Stan a dezvăluit structurile trisonice generatoare din Allegro vivo-ul primei părţi. Printr-o foarte bună înţelegere a intenţiilor interpretative reciproce, interpreţii au surprins în Intermède, aspectul motoric şi armonia mai dură. Deosebit de elaborată a fost creşterea de tensiune din finalul Sonatei şi momentele în care pulsaţia şi repetările ostentative ale temelor din prima mişcare, aşteptau o descătuşare ce a venit până la urmă prin trilurile viorii în registrul acut.

Ascultând Suita Impresii din copilărie, op. 28 de George Enescu, senzaţia dorului se insinuează de la primul tablou. Remus Azoiţei este un violonist complex. El ştie să adapteze toate mijloacele expresive ale instrumentului pentru a face rememorarea evenimentelor din copilăria lui Jurjac, ca şi cum erau trăite aievea. Virtuozitate în Lăutarul, intonaţii aluzive de milogeală în Bătrânul cerşetor, irizări în Pârâiaşul din fundul grădinii, ţârâit de greier, cântec de leagăn, pasărea din colivie şi cucul de pe perete, şuieratul vântului, furtuna ori răsăritul de soare - erau toate evocate cu nostalgie şi gingăşie. O partitură foarte densă, plină de termeni de expresie, de schimbări infime de tempo, de planuri dinamice abia perceptibile, a fost cântată cu vădită aplecare spre detaliu, din partea celor doi artişti. Pianistul Eduard Stan are o maleabilitate în acompaniament proprie doar partenerilor de înaltă clasă. El are o cultură foarte flexibilă a tuşeu-lui. Ceea ce impresionează este căldura interioară şi sinceritatea trăirii fiecărei clipe de muzică.

În Improvisation din Sonata în Mib major de Richard Strauss vioara intona un mic poem, de un romantism tipic sfârşitului de secol 19. Interpreţii au reuşit să sugereze optimismul şi plasticitatea discursului din energicul Allegro final al sonatei straussiene. Acea linie dramatizată a başilor pianului, urmată de o exuberanţă specifică poemului simfonic a readus echilibrul de aport al pianului în desfăşurarea muzicii.

Ultima lucrare prezentată în recitalul cameral de către Remus Azoiţei şi Eduard Stan a fost Rapsodia Tzigane de Maurice Ravel. În recitativul introductiv al viorii solo, s-a putut distinge nuanţa de lamentaţie. Cu o sonoritate extrem de bine controlată, densă prin vibrato-ul său continuu, dar variat, Remus Azoiţiei a redat în spirit de parlano rubato o varietate de afecte, precum şi aspectul narativ al cadenţei. Splendid a fost realizat momentul intrării pianului, cu sonorităţi învăluite. Variaţiunile temei aveau pe lângă velocitate şi un relief aparte, în sensul imitaţiei unui întreg taraf lăutăresc. Gustul rafinat al celor doi interpreţi a eliminat orice excese agogice dăunătoare muzicii lui Ravel. Fiecare sunet emis în pizzicato se auzea clar şi cu o intonaţie justă, iar strălucirea trilurilor în registrul acut a căpătat reflexe de cristal. Flageoletele combinate cu maniera legato la vioară aveau un firesc deosebit. Acompaniamentul a însufleţit ascensiunea finală cu mare artă a gradării tensionale.

Mai rămâne de remarcat aspectul prezenţei scenice al celor doi muzicieni. Cântatul lor atrage din primul până în ultimul moment, sobrietatea şi naturaleţea gesturilor instrumentale, controlul respiraţiei, concentrarea şi un uşor zâmbet pe chip - aduc farmec, bucurând ascultătorul, scurtând parcă neverosimil timpul.