Îi interesează nu atât să ne scoată spaimele din subconştient, cât să ne scoată pe noi din casă, cătinel spre multiplex, unde înşine să ne scoatem RONii din buzunar, pentru a da cu ei de-a azvârlita spre conturile lor. Fenomenul are una bună şi-una rea; prima e că, la orice oră vrem să ne ducem la popcorn şi cola cu soaţa şi pruncii 12+, sau barem cu girlfrienda, avem de unde-alege un film care să ne bage-n toţi sperieţii; aia rea, e că şi aici (ca-n orice gen cinematografic, la o adică), 90% sunt rebuturi.
Şi totuşi, avem noroc de-un început de an thrilling - dacă nu prin raportul în favoarea calităţii, atunci măcar prin calitate în sine, acolo unde există. Căci Cloverfield, ca un adevărat spărgător de gheaţă care ne cam îngheaţă, se impune ca thriller de elită aproape din toate punctele de vedere. Matt Reeves, care după două filme nesemnificative în anii '90 s-a rodat mai mult prin episoade de seriale TV, revine spectaculos, cu o producţie care prin însăşi natura ei relevă cele mai primare resorturi ale artei şi meseriei de a înspăimânta. Scenariul lui Drew Goddard e hiper-simplu şi schematic, în sensul că nu-şi propune decât asigurarea unui suport epic pentru povestirea cinematografică - pe care regia o narează cu abilitate şi inspiraţie. Metoda aplicată de cuplul Goddard-Reeves, şi desăvârşită de către acesta din urmă, în abordarea suspense-ului şi a terifiantului (două trăsături sine qua non ale genului thriller) e cât se poate de ingenioasă - şi paradoxală: o combinaţie de minimalism stilistic (100% unghiul subiectiv al unei videocamere de amatori, à la Blair Witch Project) şi superproducţie (monstru gigant devastând Manhattan-ul, în buna tradiţie a Godzillelor dintotdeauna). Rezultatul e un film care te ţine încordat în scaun aproape non-stop - inclusiv momentele de respiro al tensiunii fiind atent şi conştient dozate.
Din nou minimalism, dar într-o cu totul altă cheie, regăsim într-un... fals thriller, aspra căruia se impune să aducem puţină lumină: Paranoid Park, de Gus Van Sant (scenariul şi regia), după romanul lui Blake Nelson. Confuzia pleacă de la faptul că plot point-ul e moartea oribilă (şi foarte naturalist filmată) a unui paznic secţionat de tren, asociată conjunctural cu prezenţa protagonistului, un adolescent introvertit şi sensibil (Gabe Nevins) care, ca atare, ajunge obsedat de teama paranoidă că e suspectat pe nedrept. Atâta lucru ar fi fost de ajuns ca să pună la îndoială calificativul de "thriller" - dar ceea ce face Van Sant din aceste premise îl spulberă definitiv. Filmul se dorea un demers psihologic, preocupat exclusiv de gândurile şi stările tânărului (povestea poliţistă fiind ignorată aproape total, cu excepţia câtorva secvenţe-jalon), dar nu reuşeşte decât să fie o contemplaţie statică şi superficială. Multe cadre stilizate cu acrobaţii pe skateboard, multe monologuri (transpunând sonor însemnările din jurnalul intim), multe prim-planuri cu chipul frumos, puţin straniu şi complet inexpresiv al interpretului. De unde până unde thriller? Cel mult, de la etichetarea pripită şi până la confuzia de fond.
În schimb, un caz cu totul opus de similară incertitudine asupra calităţii de thriller ni-l oferă deja celebrul No Country For Old Man, al fraţilor Coen. Punctele de pornire pentru un thriller există în totalitate: tranzacţie droguri-bani degenerată în masacru, servietă bucşită de dolari ajunsă în posesia unui "om de pe stradă" (unde "strada" e mai degrabă deşertul), ucigaş psihopat pe urmele lui... Şi totuşi, Ethan şi Joel, ciudaţi cum îi ştim, nu se mulţumesc doar cu formula sigură şi verificată a filmului de acţiune/urmărire/violenţă. Trama schiţată mai sus se dezvoltă, prin prisma lor, într-o meditaţie bizară despre succesiunea generaţiilor, despre violenţă în societatea omenească, despre impactul pe care-l au hazardul şi absurdul asupra destinelor (ar semăna, până la un punct, cu Iñárritu, dar structura dramaturgică, ritmul şi concepţia estetică sunt, desigur, radical diferite). Pe tot parcursul filmului, tensiunea creşte până la cote greu suportabile - însă nu pe coordonatele tipice thriller-ului, ci mai degrabă prin atmosfera apăsătoare, agorafobică, incertă, şi cu ajutorul mijloacelor de expresie specifice celor doi Coen: ritm lent dar foarte dens, personaje inedit-uscate (memorabili atât Tommy Lee Jones, cât şi Josh Brolin - ca să nu mai vorbim de Javier Bardem, în rolul coşmaresc al asasinului Anton Chigurh, personificare a violenţei ucigaşe pure, perverse, care nu acordă nici o şansă de negociere). Ca să conchidem printr-o jonglerie deloc gratuită, filmul nu e chiar sută la sută un thriller, dar gives you the thrills de vreo trei ori pe-atâta.
De vreo... multe ori mai puţin (decât ar fi fost cazul) ne trec fiorii la sărmanul One Missed Call - un apel nepreluat (adică remake ratat) după anteriorul Chakushin ari (Japonia, 2003), care fusese oricum sechelizat vârtos în arhipelagul nipon. Evident, varianta americană e cu mult mai proastă, fie şi numai din simplul motiv că în filmul original puteai măcar pune aberaţiile de comportament şi psihologie ale personajelor pe seama distanţei cultural-geografice - pentru noi, europenii, popoarele mongoloide rămân un mister peren, chiar şi la nivel de horror, cu fantomele lor brunet-pletoase şi ocular/bucal-holbate; în schimb, când vezi că nişte albi de-ai noştri, cu frica lui Dumnezeu, se comportă ca personajele de anime sau manga, nu ai altă explicaţie decât aceea că-s nişte caricaturi animate bete mangă! Aici, dacă vă vine a crede, o fantomă posedă telefoanele mobile ale unor tineri, şi le tot trimite "apeluri pierdute" provenind chipurile tot de la ei înşişi, da' aşa, mai din viitor, adică din clipa morţii. Ăia se panichează şi pică drept în capcanele astfel întinse. Peste tot ridicolul şi neveridicitatea povestirii, se mai adaugă complicarea inutilă şi confuză a scenariului, şi primitivismul regiei, împănate cu clişee horror de prost-gust dintre cele mai gogonate - de ajungi să te şi întrebi, în unele momente, dacă nu cumva se voia parodie!
Dacă acest One Missed Call / Apel nepreluat cădea fatalmente victimă riscului de a-i copia pe asiatici în tot ce au ei mai prost - cum a făcut, anul trecut, şi odiossinistrul The Grudge: 2 - s-ar părea că există oarecari şanse ca The Eye, remake al omonimului hongkongian din 2002, să ne sperie o idee mai onorabil, fie şi numai fiindcă regia îi aparţine lui David Moreau, autorul angoasantului Ils. Contează nu atât faptul că acel thriller surprinzător fusese filmat la Snagov, cu echipă şi actori în majoritate români, cât că Moreau a dovedit cu el reale competenţe de profesionist al genului, clădind un suspense veritabil, cu glisări paranoice de cea mai bună calitate. Să vedem, numai, ce va fi în stare să scoată din această nouă tragere-de-păr (că de, în extremul orient pletele negre ale femeilor au şi valenţe sacre!) despre o violonistă oarbă căreia i se implantează un ochi şi... ce să vezi (la propriu!): să vezi cum Moartea în persoană vine să-i ia p-ăi de le-a sunat ceasul. Că ochiul îi aparţinuse... nu se ştie cui (iniţial), care putea să vadă în dimensiunile supranaturale ale existenţei - sau, mai pe scurt: chiar vedea moartea cu ochii!
Diane Lane vede şi ea moartea cu ochii, în Untraceable, unde caută să dovedească un ucigaş în serie care transmite pe Internet imagini live ale victimelor gata să fie ucise, anunţând că vor muri cu atât mai repede, cu cât se vor loga mai mulţi useri să vadă grozăvia. Ca punct de pornire pentru un thriller (scenariul: Robert Fyvolent şi Mark Brinker), nu-i rău deloc: e ingenios şi miezos - cu atât mai mult cu cât asasinul voia să răzbune tot un caz de fascinaţie macabră la nivel de masă. Din păcate, povestea curge mult prea molcom, dialogurile domină acţiunea (fără a fi suficient de snappy, dinamice şi semnificative dincolo de detaliile anchetei, pentru a justifica această supremaţie), iar regia... ei bine, regia îi aparţine lui Gregory Hoblit, alt vlăstar al serialelor TV, care acum zece ani s-a făcut cunoscut cu leşinatul Fallen (sau leşinaţii Demoni printre noi). De-atunci a mai acumulat ceva experienţă, după cum a demonstrat anul trecut în Fracture (un thriller-policier foarte inegal, ceea ce înseamnă că avea şi câteva secvenţe bune), iar acum reuşeşte în fine o naraţiune coerentă, nici plicticoasă dar nici captivantă, cu unele sclipiri pe ici, pe colo.
După toate probabilităţile, tot în zona de mijloc se va plasa şi Boarding Gate, film de autor al lui Olivier Assayas, care-n ultimii ani a lucrat mult şi mediocru - deci măcar meseria tot o ştie. Din păcate, povestea sună cum nu se poate mai telenovelistic: la Londra, o italiancă (Asia Argento) se iubeşte pătimaş şi paralel cu un fost mare mahăr financiar (Michael Madsen) şi cu un ucigaş profesionist (Carl Ng) care trebuie să-l lichideze pe baştan, conform sforilor trase din culise de însăşi nevasta-i personală (Kelly Lin). Din şi mai mari păcate, Assayas dovedeşte că nu prea le are cu genul, imaginându-şi pasă-mi-te că thriller înseamnă să pui actorii călare pe logoree, să dezbraci cât mai mult eroina în lenjerie sexy, şi să bâţâi imaginea în draci, de parcă s-ar fi-mbătat cameramanul. De-aici şi până la deconstructivismul filmărilor manuale din Cloverfield, calea-i lungă!
28 ianuarie, 2008,
Bucureşti, România