MOTTO: "Supravieţuitorul este capodopera filmului poliţist românesc!" - Grid Modorcea
Ce mult l-am iubit! Aveam paisprezece ani, şi toate caietele mele de şcoală erau pline de desene cu Miclovani ciuruiţi printre lăzi şi Moldovani durigându-se pe deal la Văcăreşti. Recitam Un comisar acuză replică cu replică, de la cap la coadă, ca pe Căţeluş cu păru' creţ. Camera-mi era tapetată cu afişe de la Nemuritorii şi coperte de reviste Cinema, iar Relicvariul conţinea Sfintele Moaşte: scrisorica dactilografiată care spunea:
Ai perfectă dreptare Miclovan
Trăeşte dar se numeşte acum Moldovan
Sergiu Nicolaescu
(Îi iertasem "dreptare" şi "Trăeşte" şi nu ştiam că fusese scrisă de Nuţu Cărmăzan, care-i făcea secretariatul.)
Evident, în recreaţii la şcoală şi pe maidanul dintre blocuri, numai de-a Comisarul Moldovan ne jucam. Şi visam... visam... visam să facem filme. Parc-am fi fost, cu trei decenii jumate în avans, novicii care fac uneori deliciul forumului CineMagia, cu mesaje gen "am 1 ideie super-tare & vreau so filmez kremi dai 1 sfat qm sa fak?" Sunt convins că dacă tata era uns măcar cu o alifie, două, dacă nu cu toate, să-mi ia şi mie un aparat de filmat din-ăla pentru imortalizat ţâncii când se ridică de pe oliţă, aş fi comis-o.
Aş fi făcut un film cu Comisarul Moldovan.
Nu prea ştiam eu să scriu scenarii pe vremea aia (de fapt, habar n-aveam - da' să nu ziceţi la nimeni!), aşa că aş fi cerut ajutorul Adinei de la scara trei, care nici ea n-are nicio treabă cu filmele, da' mutter a ei e ziaristă, deci cred că ceva tot ştie şi ea - şi, oricum, unde-s doi puterea creşte, ca măgarul din poveste, care-a fost şi nu mai este. Pe-atunci încă nu se făcuse The Deer Hunter, aşa că nimeni nu ne-ar fi putut da nota 1 pentru copiat (iar Il prezzo del potere, unde-am văzut prima oară ruleta rusească, a trecut cam neobservat). Ce să mai vorbim de 13 Tzameti, în care-i şi mai şi, se joacă ruletă rusească încrucişată - dar e clar că nici de-aici n-am fi putut copia, nu numai pentru că avea să se facă abia-n 2006, ci şi fiindcă în filmul ăla totul se întâmplă undeva-ntr-o pădure, nici dracu' nu ştie cum se-ajunge acolo, concurenţii primesc nişte numere prin poştă şi-s duşi pe căi ocolite, nu care cumva să-i miroasă poliţia. Noi am fi făcut mult mai simplu, am fi pus toată tărăşenia moţ în centrul oraşului, într-un hotel de lux, ca la Marriott, într-o ditamai sala unde toată lumea bună stă şi se uită şi pariază, în frac şi rochii cu pene de struţ - nu ca urâţii ăia neraşi şi beţivi ai lui Gela Babluani. Şi ca să nu zică lumea că suntem proşti, la sfârşit, am fi pus să intre mascaţii peste ei, după formula "jăndarii ex machina". Şi-o rezolvam şi pe asta.
Ca să fie cât mai interesant, aş fi făcut ca-n hotelul ăla să se întâlnească toţi, da' toţi care-au avut treabă cu Moldovan mai demult, şi el nu i-a ciuruit. Ca să pară mai natural, aş fi zis că-i doar o coincidenţă. De fapt, eu aş fi vrut să-i aduc acolo chiar şi pe cei care-n alte filme au murit (că aşa-i la film, doar actorii nu mor de-adevăratelea, se prefac numai), da' Adina mi-a zis că nu, că-i prea de tot. Da' pe Limbă tot l-aş fi adus. N-aveam nici o nevoie de el în film, nu rezolvă nimic, da'-i simpatic şi ştie să spună bancuri.
Neapărat, am fi băgat şi o scenă cu închisorile comuniste, că se poartă... Auleo, nu, staţi - am încurcat epocile. Când ziceam c-am fi făcut noi filmul ăsta? În 1974? Păi atunci nu era voie. Mă rog, nici o problemă - cu sau fără episoadele alea de la Făgăraş, tot aia e.
Tovarăşa de română, doamna Fălcuţescu, ne-a învăţat că orice operă de artă trebuie să spună ceva - deci la fel am fi făcut şi noi. Pe toţi colegii, prietenii şi vecinii care jucau în film, i-am fi pus să spună. Şi să tot spună. Mult. Adânc. Greu. Lemnos. Mai ales când vorbeşte eroul cu diverşi d-ăia negativi - trebuie ca ei să-i explice ce-au cu el, şi de ce vor să i-o tragă (ăsta, să tragă-n el), şi aşa şi pe dincolo, să explice la fel ca tovarăşa dintr-a-ntâia cu ţigănuşu' ăla din ultima bancă, ăla care nu-nţelegea şi pace de ce unu cu unu nu face trei.
Replicile astea, i-aş fi luat în film să le spună pe prietenii mei cei mai buni, cu care ne-am jucat frumos de multe ori şi deci ştiu că ar juca bine. Mai ales pe Mihăiţă şi pe Duţu - că am învăţat de la tovarăşa instructor de la serbare cum să-i pun să joace ca să iasă şi mai bine decât atunci când i-a scos în faţa careului că se bătuseră-n baraca din spatele şcolii, şi s-a făcut reconstituirea. La mine, ei ar fi jucat cu şi mai mult talent, apăsat, gros, artificial - fiindcă am auzit eu că arta nu copiază viaţa.
Sigur că aş fi vrut să joace-n film şi Sergiu Nicolaescu personal, dar mi-a spus tata că el, la vârsta lui, n-ar sta el de vorbă cu nişte puşti ca noi - aşa că l-aş fi luat pe colegul meu Fălcuţescu*, fiul tovarăşei de română (deşi el nu ştie română - e prea complicat să explic acum de ce), că tot zic colegii că seamănă cu el, şi-n timp ce vorbea aş fi dat drumul la casetofon cu replici din filmele mai vechi ale lui Sergiu Nicolaescu, să aibă aceeaşi voce. Cred că ar fi reuşit să-şi mişte gura aproape la fel. Iar efectul, să ai un copil vorbind cu voce de om mare, ar fi fost şi mai interesant (cam la fel ca atunci când un om de treizeci de ani vorbeşte ca unul de aproape optzeci)!
Pe urmă, unde să filmăm?
Aş fi vrut ca acţiunea să se întâmple "undeva în Europa, în 1978" - dar cum pe vremea aia era regimul de odiossinistră amintire, nu ne dădea voie să mergem, aşa că am fi filmat tot, tot, tot, într-un, un, un loc din Bucureşti. Ca să fie cât mai simplu. Noaptea pe-ntuneric, ca să se vadă mai puţin maşinile şi magazinele care pe vremea aia încă nu se inventaseră. Din când în când, băgam câte-o imagine cu Dunărea la Praga, filmată de unchiul când a fost trei zile-n deplasare, şi înţelegea toată lumea.
Tot acolo am fi filmat şi fugăririle cu maşini - am auzit că e foarte uşor: pui mereu maşinile să treacă pe aceeaşi stradă, şi tu te muţi cu aparatul de filmat de colo-colo, aşa că lumea crede, dacă nu e prea atentă, că se fugăresc mult, prin tot oraşul.
Aş mai fi pus şi nişte alergături pe acoperiş, că-s foarte interesante. Filmate la fel ca-n filmele vechi cu comisari, ba chiar şi mai încet, şi mai grijuliu, aşa, pâş, pâş, pâş, să nu cumva să cadă actorii şi să se lovească.
Şi prin cimitir - mi-au plăcut foarte mult scenele cu pac-pac prin cimitir din filmele vechi.
Ilenuţa de la C voia şi ea să joace-n film, şi pentru că e o tipă foarte sexy, şi spectatorilor le plac scenele sexy, aş fi filmat-o în pielea goală. Acuma, asta ar fi fost o problemă, fiindcă ar fi trebuit ca tovarăşa de la machiaj să-i lipească păr artificial, dar dacă pe urmă o vedea mama ei când făcea baie şi se prindea c-am filmat-o goală? Aşa că ce să ne mai complicăm, am fi filmat-o aşa cum era. Oricum, din 1940 au trecut aşa de mulţi ani, că nu cred că mai ţine minte cineva că pe-atunci femeile încă nu se bărbiereau. Cum nu mai ţine minte lumea nici cum se coafau, aşa că puteam s-o lăsăm pieptănată ca pe vremea noastră - şi acolo, când o omoară, ca să fie cât mai dramatic, puneam să vină doi: unu-i pune pistolu-n faţă ca s-o sperie, şi-i zice "cucu!" da' n-o împuşcă, şi al doilea vine pe la spate, "bau!" şi-i taie beregata! (Logic!) După care, Comisarul Moldovan fuge după criminal trăgând toate gloanţele în sus, până i se termină, şi atunci zice: "De data asta, ai avut noroc" şi nu-l bate, nu-l ceartă, nu nimic.
Mai aveam un vecin care în tinereţe dăduse la regie, şi el îmi tot explica despre "cadru", "unghiulaţie", "racord" şi tot felul de minuni d-astea de care atunci auzeam pentru prima oară. Nu cred c-aş fi fost în stare să ţin minte tot ce-mi povestea el, aşa că până la urmă tot cum voiam eu aş fi filmat.
Încet.
Încet, atent şi cu grijă.
Fiindcă graba strică treaba.
Inclusiv la montaj. Aş fi dat ordin să monteze cât mai cu cadre lungi, să nu taie prea din scurt, ca să rămână în film cât mai mult din ce-am filmat. Asta e mult mai important decât "ritmul", cum zic unii, de parcă s-ar crede la muzică şi dans.
A, da, la fix: muzică şi dans. Dacă bagi muzică şi dans, vin şi mai mulţi spectatori - şi cum eu aş fi vrut să aduc spectatorii în săli cu acest film, aş fi băgat şi nişte clipuri în el. Tot aşa, cu imagini luuungi şi frumoaaase - nu ca la televizor, că taie ăia ţac-pac de nu se mai înţelege nimic. Mai bine prea mult, decât să nu se-nţeleagă despre ce e vorba-n cântec.
Şi pe urmă, dădeam filmul în sala de festivităţi la şcoală, cu toţi prietenii şi părinţii şi bunicii, şi le-ar fi plăcut la toţi, ne aplaudau şi ne felicitau şi ne dădeau bombonele, iar Unchiul Mitică ar fi zis că e "o capodoperă".
Şi ce mult ne-am fi bucurat!...
... Aici ajunsesem cu visul, când m-am trezit.
N-am făcut acest film!:(
Nu mai am paişpe ani...
E 11 aprilie, A.D. 2008 - iar la Cinema PRO, chiar în aceste clipe are loc premiera filmului Supravieţuitorul, de Sergiu Nicolaescu.
Oare cum o fi...?
11 aprilie, 2008, h. 19:00-20:47
Bucureşti, România
Notă: *) Fălcuţescu mi-era într-adevăr coleg de şcoală, dar nu semăna cu Sergiu Nicolaescu. (n. Pb.)